Recidiva Papei și ”steagul alb” recomandat Ucrainei

Oare ce e mai respingător? Că Papa s-a mai manifestat o dată putinist, prin ”înțelegerea” manifestată reiterativ față de Rusia agresoare a criminalului în masă?

Că tot face afirmații provocatoare, după care, temându-se de confruntarea cu urmările lor, le retractează parțial, oferind prin interpuși mincinoase interpretări alternative spuselor sale prea puțin demne, articulate mai mereu în doi peri, ca să permită manevra părelnicei lepădări de ele?

Că s-a hazardat să afirme aberația potrivit căreia creștinii ar avea ”aceași misiune ca socialiștii, marxiștii și comuniștii”?

Papa ca obiect al urii anticreștine

Sau mi se pare mai revoltător că e atacat de toată suflarea stângii germane și occidentale, nu atât pentru ce-a zis, de vreme se străduiște vizibil să le facă ultraprogresiștilor pe plac, cât pentru că Papa e ”câh”, ca alb, ca bătrân, creștin și, poate, ca heterosexual?

Căci se știe că, potrivit politicilor identitare ale extremei stângi și a uneia din doctrinele ei, așa numita Critical Race Theory, un neo-rasism inventat de neo-marxiști, albii ar fi invariabil, inconturnabil și inevitabil ”rasiști”, și anume din născare, prin însăși culoarea pielii lor. Iar Papa n-are ce face. E alb.  

Astfel încât contează, din unghiul extremei stângi, prea puțin că Francisc încearcă din răsputeri să-i recucerească simpatiile pierdute ca ”patriarh”, ca alb, ca mascul, ca vârstnic și ca, vai, ”creștin”. Iar tentativele Papei de spălare a ”păcatului” propriei identități în apa murdară a recurentei afișări de apucături anticreștine, anticapitaliste și antidemocratice, dragi corifeilor mișcării woke, n-au cum să-l ”absolve” în ochii revoluționarilor maoiști și postmoderni.

Declarația cu steagul și semnificația ei reală

Dar ce anume a zis șeful Bisericii Catolice, de-a stârnit iar critici aproape unanime? Un purtător de cuvânt al Vaticanului a retractat afirmațiile papei de la Roma, care, după alte declarații mult iubite la Moscova, dar șocante pentru ucraineni, recidivase într-un interviu acordat recent presei elvețiene. Susținuse în acest interviu că Ucraina ar trebui să aibă ”curajul de a arbora steagul alb” în conflictul cu Rusia.

Matteo Bruni, directorul oficiului de presă al Sfântului Scaun, a declarat ulterior, spre a aplana un val de condamnări ale liderului de la Vatican, că Papa n-ar fi propus capitularea Ucrainei, ci ”negocieri”.

Aparent, rectificarea are în ea o doză, ce-i drept foarte mică, de adevăr.

Dar, s-avem pardon. Simbolul steagului alb e, în genere, clar. Deși s-a spus că Suveranul Pontif a preluat termenul de la jurnalistul ce-l intervieva, simbolul steagului alb e cunoscut universal ca indicând capitularea celor ce-l ridică.

Repet. Capitularea. Și nu se poate presupune că italo-argentinianul Bergoglio n-ar cunoaște sensurile exacte, nuanțele și conotațiile cuvintelor italienești pe care le-a rostit. Ori că s-ar înșela privind impactul lor.

Dar lui Francisc mult îi place să provoace. Papa, un acerb critic al capitalismului și al democrației liberale, ca și al caricaturiștilor uciși de teroriști islamiști, a mai făcut apeluri la concesii ucrainene unilaterale, aflate în răspăr cu voința poporului cotropit, cu bunul simț și cu dreptul internațional.

Tensionata relație a Papei cu creștinătatea

Dar de unde reiese că Papa, departe de a fi un lider creștin acceptabil, e opusul lui? Din evidența completei și văditei indiferențe a Suveranul Pontif față de suferințele credincioșilor creștini. (Dacă nu sunt ce trebuie. Sau cine trebuie). În speță tinerii cetățeni, potențiali ofițeri de FSB și ai armatei invadatoare în Ucraina ai statului agresor rus. Cu ei, Papa e mumă. Pe ei, Papa i-a îndemnat, practic, să fie mândri de moștenirea imperială reprezentată de țarii campioni la cuceriri teritoriale. Or, și Putin, și patriarhul lui, tot KGB-ist, Chiril, invocă la tot pasul istoria. Amândoi ar vrea să fi văzuți ca demni ”moștenitori” ai întemeietorilor ”Rusiei Mari”, elogiate de clericul argentinian care ocupă, spre rușinea credincioșilor catolici, scaunul papal.  

Cât despre ucraineni, deși Papa mimează la greu mila față de te miri cine, un soi de  compasiune nediscriminată, mai ales față de migranți, care, teoretic, ar trebui să-i includă și pe cei cotropiți de armada lui Putin, cu ucrainenii Suveranul Pontif este sau pare a fi ciumă.

De ei îi pasă parcă mai puțin decât de oricine, dacă facem abstracție de creștinii orientali și africani. Pe cei nigerieni n-a găsit cu cale încă să-i pomenească, deși, zilele trecute, islamiștii de epocă de piatră Boko Haram, o grupare de o sălbăticie nemaiîntâlnită de la Hamas și ISIS, în analele istoriografiei mondiale, au lovit din nou, din greu, efectuând noi răpiri în masă. Au fost luate captive sute de femei, fetițe și adolescenți, astfel încât a dispărut iar, în nordul Nigeriei, o școală întreagă. Creștină.

Pentru Vatican nu pare vreo problemă, de vreme ce răpitorii lor sunt islamiști. Pe care Papa nu doar că s-a ferit să-i critice, până acum. A avut și incalificabila cutezanță să manifeste înțelegere pentru asasinatul în masă comis de teroriști islamiști la Charlie Hebdo. Mobilul crimei islamiste? Papa l-a edulcorat și relativizat prin trivializare, comparându-l cu replica la o ”înjurătură de mamă”.

Cât despre ucraineni, în doi ani de război m-am văzut nevoit să public mai multe comentarii ale scandaloaselor ingerințe papale, relativizând dreptul și datoria celor agresați și invadați de criminalii de război ai lui Putin, de a se apăra. Între altele aici.

Rece la suferințele creștinilor s-a dovedit Bergoglio și în reacție la prigonirea lor la sânge în Irak, Siria, Liban și teritoriile palestiniene. Creștinii din Irak au lansat în ultimele luni repetate apeluri disperate, pentru a fi salvați de la dispariția completă. Apelurile lor s-au dovdit futile. N-au primit răspuns.

Din aceste țări, credincioșii heterodocși, musulmani moderați și enoriașii creștini sunt epurați sistematic de ani și decenii, fără ca acest genocid real să suscite îngrijorări. Necum să iște isterii locale, regionale și globale ca mitul falsului ”genocid” pe care l-ar comite, chipurile, în Gaza, israelienii, respectiv evreii, victime, de aproape o sută de ani, ale unor repetate genocide și tentative de genocid nazist, stalinist și islamiste.

Papa și antisemitismul

Acest relativ nou mit antisemit (al genocidului în Gaza) creat de elitele de stânga, fierbinte iubite de Papă, iscă furii și proteste în masă, antrenează debordante răzvrătiri și provoacă violente răzmerițe, generează luări de poziție la decernarea premiilor Oscar sau declanșează pogromuri. De ce?

Pentru că se afirmă că barbariile din Gaza nu ar fi opera autorilor lor jihadiști, ci ale ”evreilor”. Iar evreii, deși se luptă să supraviețuiască, sunt obiectul urii antisemite comune, islamisto-progresiste și fasciste.

Dacă lumii ”bune”, occidentale, i-ar păsa de victimele palestiniene ale Hamas și ale Jihadului Islamic și nu de ura ei pe evrei, ar genera între marxiști, neo-rasiști, ecologiști, postcolonialiști, transexuali și postmoderni pasiuni similare, sau identice, alte genocide, trecute stăruitor cu vederea. De pildă, cel asupra creștinilor armeni din Karabah.  

Și nu e clar deloc că Bergoglio, un aparent produs ideologic al infiltrărilor KGB-iste din America Latină ale anilor 60 și 70, un export sovietic doldora de antisemitism, nu le împărtășește în taină elitelor de stânga aliate cu islamismul măcar o fărâmă din ostilitatea împotriva evreilor.

Căci Papa a avut nevoie de suspect de mult timp, după 7 octombrie 2023, ca să condamne ce era vizibil cu ochiul liber de ani de zile: un antisemitism din ce în ce mai virulent, generator de incidente și crime care au sporit exponențial numărul dosarelor penale aflate pe mesele de lucru ale polițiștilor americani. Sau europeni. Asta, în timp ce toate televiziunile occidentale dădeau pe dinafară de secvențe de gloate care atacau (și omorau, de pildă la Los Angeles, evrei), care îi demonizau pe israelieni, cereau apărarea (și victoria) grupării Hamas și perpetuarea genocidului în rândul iudeilor, promisă repetat de teroriștii islamiști.

La 31 octombrie 2023, însuși șeful FBI-ului, Christopher Wray, se plângea de explozia de iudeofobie de după 7 octombrie, avertiza că ura pe evrei a atins ”un nivel istoric” în America și semnala că agresiunile antisemite reprezintă 60% din toate crimele bazate pe ură religioasă comise în SUA, (deși evreii nu reprezintă decât puțin mai mult de 2% din totalul populației americane).

Era vorba de un fenomen nou? Ei, aș!

În 2022, numărul delictelor antisemit crescuse, potrivit ADL, cu nu mai puțin de 36% față de 1979! Unde s-a aflat, oare, Francisc, în 2022? Dar ulterior? Pe lună, fără acces la știri privind religiile?

Oare de ce i-au mai trebuit Papei, după anunțul șefului FBI-ului privind ”nivelul istoric atins de antisemitism în SUA”, alte trei luni ca să condamne acest ”păcat împotriva lui Dumnezeu”, cum i-a spus el, într-un târziu? Oare ce-i va fi frânat elanul de a osândi un rău malign? Păcatul? Lipsa dragostei față de Dumnezeu? Ori animozitatea față de poporul Său ales, resentimentul față de neamul lui Isus?

Vorbind despre toate acestea, am aflat ce mi se pare mai respingător decât orice, în contextul confuziilor, al neclarității morale și al inversiunilor normative actuale. Mă îngrețoșează peste poate faptul absolut vomitiv, că elita occidentală, în frunte cu liderul creștinătății, e pradă unei atât de grave sminteli axiologice, încât cere să se respecte valorile dușmanilor ei și se umilește, din inepție, lașitate sau corupție, îngenunchiind în fața zeilor dușmanilor celor pe care pretinde a-i sluji.

Civilizația iudeo-creștină are nevoie, ca și democrațiile, de un urgent reset moral, care s-o scape de fatala combinație de sminteală, egoism, lașitate, oportunism, miserupism și ipocrizie a elitelor și liderilor ei, rețeta naufragiului ei etic, actual.  

---