”Eu, ca evreu”. Sau despre israelitul antisemit

Mă scoate din sărite ceva mai rău decât un papă extremist, a cărui inimă e mai aproape de maoism decât de Biserica Catolică, întrucât bate în ritmuri antiamericane și anticapitaliste de parcă Suveranul Pontif ar fi membru al Partidului Comunist Chinez?

Mă scoate. Mă umple de mânie evreul antisemit. Idiotul util de origine evreiască al teroriștilor islamiști și al mișcărilor totalitare. Și șmecherul de obârșie israelită care se cațără pe spinarea coreligionarilor lui ca să facă sau să-și protejeze cariera. Cum au făcut pe vremea ”Evsecției”*, mulți evrei comuniști. Și fac mai nou nu puțini din cei progresiști. De pildă regizorul Jonathan Glazer, recent adulat și premiat la Hollywood. Nu că Glazer ar fi fost obligat să se transforme în idiot util. Până și în epoca în care se pregătea Holocaustul bolșevic, după arestarea în 1952 a medicilor evrei acuzați de așa-zisul ”complot al halatelor albe”, un scriitor comunist, ca Ilia Ehrenburg, a avut curajul să refuze să semneze scelerata scrisoare deschisă, cerută de partid intelectualilor evrei din URSS, care susținea planurile lui Stalin de deportare în masă a evreilor sovietici.

Să ne înțelegem: majoritatea covârșitoare a poporului evreu luptă în Israel și în Vest nu doar pentru supraviețuire, ci și pentru libertate și valori democratice. Iar democrațiile suferă și de alte racile, lumea postmodernă fiind grevată de varii și alarmante metehne, carențe și cusururi. Ca de pildă atomizarea societăților. Și insuficiența armelor și muniției pentru armata ucraineană, în țara invadată de Rusia stalinistului Putin.

Nefăcutele guvernanților de stânga de peste ocean

Apoi, îngrijorătoare și enervantă la culme e o administrație americană fără precedent: ea scuipă foc la adresa aliatului ei principal, israelian, din Orientul Mijlociu, (o democrație liberală agresată de terorism islamist inspirat de teocrația totalitară, iraniană) dar se umple simultan de ridicol tăcând încordat și protector față de regimul de la Teheran, (inamicul principal, din regiune, al SUA). De care camarila lui Biden nici cu o floare n-ar vrea să se atingă, critic.

Se-ntreabă observatorii: De partea cui e America? De ce să-și normalizeze statele arabe relațiile cu Israelul, care se vede tratat de Casa Albă mai rău decât cei mai aprigi dușmani ai Americii și ai Vestului? Pe cine alintă Statele Unite?

America îl giugiulește pe inamicul ei iranian care a declanșat războiul din Gaza, același care amenință statul evreu din Liban, prin Hezbollah și a pus pe butuci comerțul mondial, sugrumându-l prin teroriștii Houthi, în Marea Roșie, aruncând în aer ordinea mondială cot la cot cu Kremlinul, agresorul din Ucraina, precum și cu aliatul chinez al Rusiei.

Auto-antisemitul

La fel de rău ca trădarea intereselor occidentale de către guvernanți lideri ai Occidentului pretins ”morali”, presupuși apărători ai democrației și falși restauratori ai unei ordini mondiale pe care o distrug prin împăciuitorism și căciulire față de dușman, îmi întoarce pe dos stomacul de evreu, coreligionarul meu antisemit. Care, ca evreu, se desparte zgomotos și turbulent de iudaismul său, dar nu fără a profita, paradoxal, din plin de pe urma obârșiei pe care și-o detestă.

Nu toate exemplarele acest fel își încep sforăitorul discurs de divorț de sine și de poporul evreu cu ritualicul: ”eu, ca evreu…” Destui se învelesc locvace în haina omeniei universale. Ca Antony Blinken, de pildă, care a reinterpretat mai nou, ad hoc, pentru evrei, dreptul internațional. Căci șeful diplomației americane a sugerat că ”prioritatea zero a israelienilor”, aflați în război cu teroriștii islamiști care i-au cotropit, masacrat și violat în masă, la 7 octombrie, într-un atentat genocidar, n-ar trebui să fie apărarea de terorism și de agresiune. Ci să ”protejeze populația civilă” a inamicului.

Halal. Iată o punere în cap a legilor războiului și a normelor internaționale în interes islamist. De ce a reinventat Blinken dreptul internațional, din unghiul căruia prioritatea de căpătâi a unui stat atacat este să se apere și să-l înfrângă pe inamicul agresor? În cazul Israelului pe teroriștii islamiști și pe patronii lor iranieni?

Din antisemitismul lui sau al stăpânilor lui politici. Blinken, un evreu, a îmbrățișat antisemitismul între altele din oportunism. Pentru că guvernul american se află sub controlul elementelor radicale din Partidul Democrat, aliate cu islamiștii, administrația SUA fiind dispusă să-i satisfacă președintelui interesul electoral. Președintele SUA s-a umilit de altfel și în discursul său cu privire ”la starea națiunii” când a vituperat nu Hamas, ci Israelul, timp de 4 minute, subordonându-se retoric extremei stângi, de care Biden se amăgește că ar avea nevoie în alegeri. Iar Blinken îi ține, iată, isonul.

Așa se discreditează nu doar un evreu care a pierdut contactul cu neamul său, ci se compromit deopotrivă dreptul internațional, democrația și interesele de securitate americane. Stânga le-a scos la mezat, pentru ca un politician vârstnic și senil să rămână la putere, sacrificând în acest proces ordinea mondială, interesul SUA și al democrațiilor liberale, pentru ale căror valori luptă, apărându-se, Israelul.

Alte soiuri oportuniste de evrei antisemiți. Și profilul uzual al ticăloșiei

Nu puțini auto-antisemiți au adaptat în folos propriu vestita formulă introductivă de apărare clasică a antisemitului din neamuri, învinuit de ură față de evrei. Replica neevreului e fulgerătoare: ”Cine, eu? Dar cum aș putea să fiu antisemit? Tcomai eu, care am (atâția) prieteni evrei? Nu i-am întrebat eu cum se simt după 7 octombrie? Nu-i cel mai bun prieten al meu un evreu?”

Brusc, orice invectivă, orice defăimare, orice calomnie anti-evreiască îi pare smintitului (și unora din cei pe care-i aburește) a dobândi o betonată ”credibilitate”. N-o spune fitecine! E o critică întemeiată! O zice un ins cu prieteni evrei!

Iar când o articulează evreul? ”Ești nebun? Cum să fie antisemit un evreu”? Nu zice el ”eu, ca evreu…”?

Uite că poate fi. O zic ”eu, ca evreu”, după ce-am examinat grămezi de specimene.

Căutături grăbite în capul și sufletul ticălosului

Cine e omul? Un însingurat. Un personaj care n-a înțeles impactul și sensul masacrului genocidar, islamist, de la7 octombrie 2023. Sau pe care ucisul de evrei în masă nu-l deranjează cu adevărat. Pentru că, departe de a fi îndrăgit vreodată ceva evreiesc, (în afară, poate, de evreii morți) îi repugnă groaznic, de la patriarhi și Biblie încoace, orice miroase a iudaism.

Poate nici nu cunoaște ceva din sfera gândirii ori simțirii israelite. Fapt e, că a ajuns să se urască pe sine, urându-i încă și mai aprig pe ceilalți evrei. Despre a căror religie ori nu știe mai nimic, ori nu înțelege mare lucru, dar, crezându-se pe sine din cale afară de deștept, o găsește ”proastă”, o disprețuiește și o boscorodește, o mustră și se disociază clar de ea.

Pentru că dacă ar fi ”altfel”, ar înțelege-o, crede el, sadea.

Nu se poate așa ceva? Cum să nu? Dacă papa a ajuns să fie woke, de ce să nu poată fi și evreii antisemiți?

Un trecut însemnat cu fierul roșu

Istoria e plină de ei. De la samariteni la Otto Weininger. De la saducheii care-și refăceau prepuțul ca să poată concura goi, cu grecii, la olimpiade, fără se să se rușineze de circumcizia lor, la ditai inchizitorul șef Torquemada. Și de la Nicholas Donin la Johannes Pfefferkorn, de la evreii bolșevici la Richard Goldstone și de la convertiții denigrând în fața inchiziției Talmudul, la turnătorii coreligionarilor lor în Holocaust și Gulag. Ori denunțându-i, mai nou, la Hollywood.

Căci, pentru evrei mai slabi de înger, iudaismul e adesea o moștenire grea. Mai ales când presiunile cresc și condiția de evreu devine inconfortabilă. Sau chiar periculoasă. Mare e, deci, ușurarea pe unii, când li se ivește ocazia să se delesteze, aruncând cât colo povara.

Dar de ce intră frecvent în acțiune evreul sau pseudo-evreul antisemit abia după ce se introduce în conversație, prin cele trei cuvinte magice: ”eu, ca evreu”? Sau: ”eu, ca israelian”? Sau ”eu, care am rude în Israel și știu…”?

Paradoxul antisemit

Pentru că vrea să confere minciunii antisemite credibilitate. Căci acesta e paradoxul antisemit. Evreul (ca și israelianul, care e altcineva) trece drept credibil și imuabil în natura lui, chiar când antisemitul îi denunță presupusa ”răutate”. Prezumtiva ”cruzime” de Shylock, suspectata lui ”sete de sânge creștin”, sau de ”vindictă” și ipotetica lui ”viclenie” de ”escroc”.

Apoi, pentru că vrea să capteze atenția instantaneu și să fie, totodată, cât mai util antisemiților care caută în disperare martori evrei ai acuzării.

Cei din urmă sunt o marfă scumpă, care se epuizează rapid. Prea puțini sunt vânduții, prea răspândit e antisemitismul, ca evreul să nu atragă atenția generală. Prea rentabilă, prea bună propulsoare și facilitatoare de ascensiuni vertiginoase în cariere politice și artistice e fascinația iscată de vituperarea cât mai deșănțată a evreilor. Prea mare e și ferocitatea iudeofobului. Prea mare plăcerea lui când îi e gâdilat orgoliul și sadismul de priveliștea evreului căciulit. Sau care-și face public harakiri (mimând ritualul nipon de ochii lumii, după care sare în piscina vilei lui de lux).

Deci: ”eu, ca iudeu, sunt de părere că…” Și urmează o litanie interminabilă ignorând parțial sau total genocidul și crimele antisemite, potrivit căreia Israelul ar face ”rău”, Bibi e ”groaznic”, IDF ar ”viola” dreptul internațional și-ar omorî copii, iar israelienii ar practica ”colonialismul”, ”rasismul”, ”apartheidul”, și ”genocidul”. La capătul litaniei predictaorul se vede invariabil nevoit, ca Jonathan Glazer, să se dezică. De ce? De ce-o fi. De el însuși, de evreitatea lui, de ”deturnarea” sionistă a Holocaustului, de câte și mai câte.

Inventivitatea evreului antisemit e inepuizabilă. Căci e în competiție cu iudeofobul ne-evreu. Își rostește așadar otrava cu emfază. Ori, după caz, jenat și mimând suferința.

Subconștientul hidos al idiotului util. Și mobilul real al ticăloșiei. Când nu e doar boală

În orice caz, auto-antisemitul a interiorizat ura, preluând-o de la antisemiții ne-evrei, pe care acum îi maimuțărește din răsputeri, în speranța că va scăpa, el măcar, de ura lor. Doar doar va fi acceptat și lăsat să existe. De pildă ca regizor. Sau ca profesor universitar, în condițiile în care universitățile americane și (tot mai mult și cele românești) au devenit instituții woke. În SUA, cu antisemitism pe față.

Iar dacă papa Francisc a putut să se metamorfozeze din șef al Bisericii și creștin într-un soi de figură de proră a mișcării woke, de ce să nu se poate da peste cap și un evreu care respinge orice fărâmă de iudaism din el? De ce să nu treacă și el, ca papa, cu arme și bagaje în tabăra extremei stângi, nădăjduind ca antisemiții să-i ierte sorgintea, religia sau apartenența la o comunitate, pe care el le dezavuează și de care s-a despărțit, scârbit?  

Cunosc asemenea bolnavi. Nu toți sunt ași ai imposturii și campioni ai oportunismului. Pe unii i-a îmbolnăvit inepția. Și incultura. Pe alții, educația. Sau cultura antisemită. Sunt evrei naziști avant la lettre, ca Weininger. Sau iudeo-comuniști iudeofobi, provenind nu arareori din familii atee, marxiste, comuniste, cu părinți foști activiști, care se urau și ei pe ei și pe ai lor și din al căror grup s-au recrutat câțiva din marii criminali comuniști. Iar progeniturile lor se dovedesc uneori ca mărul incapabil să cadă altfel decât aproape de fetidul copac. Și ca așchia sărită din lemnul putred, tăiat de topor. Sunt și ei atei, marxiști, socialiști, comuniști. Ca Bernie Sanders.

Ce fac ei? Abjură, își reneagă obârșia, se leapădă de educația evreiască, se dezic de propria condiție. Își repudiază, pe scurt, comunitatea (pe cea evreiască, nu familia socialistă) bombănind și mustrând ”Kahalul”. În împrejurări actuale: Israelul. Pe scurt, trădează comunitatea evreilor care nu se urăsc pe ei înșiși. Și îi atacă mai virulent decât oricând tocmai în clipa în care știu că au mai mare nevoie de unitate. Toate stropșelile antievreiești au loc, invariabil, în numele unor ”neprețuite” valori. Toate, se înțelege, ”superioare” și ”vitale”, date nu arareori drept prezumtiv ”iudaism”, chipurile ”adevărat”. 

Arsenalul pseudoargumentelor. Și obiectul principal al urii lor

Parte din ei trăiesc în America. Îi auzi defăimând viguros, în numele ”justiției sociale”, al ”echității” și ”diversității”, al ”anticolonialismului” și al multor altor isme tot ce e Vest, America și, mai ales, Israelul, ținta primordială a mișcării antisemite și antiamericane globale. De ce le-a devenit Țara Sfântă țintă? Între altele, pentru că are un succes inexplicabil străinilor. Și e percepută ca veriga slabă a Apusului. Și pentru că antisemitismul, ca surogat de religie și ideologie, apt să provoace psihoze în masă, cărora le sucombă inclusiv evrei, are nevoie și când nu sunt pe-aproape evrei vizibili de un obiect al urii perceptibil. Iar statul evreu e cât se poate de perceptibil. Iar geografia lui indică aria în care s-a născut și s-a dezvoltat monoteismul etic. Cu tot cu Decalogul.

Un monoteism al unui Dumnezeu care, cerând să nu asasinezi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu râvnești bunul altuia, este abhorat și execrat de antisemiți. Iată de ce extremiștii occidentali se concentrează adesea, cot la cot cu islamiștii, asupra Israelului.  

Unii evrei izolați de a-i lor și momiți de antisemism au parvenit în elită cumpărându-și ascensiunea prin dispreț, disimulare și tăcere. Ori ascunzându-se, când minima moralia le-ar fi cerut să reacționeze public și să ia apărarea Israelului sau a evreilor atacați.

Alții, însetați de recunoaștere, sau înfricoșați de izolare, merg un pas mai departe și se lasă înhămați, ca să se dovedească utili mișcării de masă. Așa că preiau de la tovarășii lor progresiști, în varii forme și sub diverse disimulări verbale, toate mantrele alianței leftisto-islamisto-naziste care-i dezumanizează pe evrei. Victimele rasismului se trezesc ”rasiști”. Cei insultați de Hitler și ai lui ca ”șobolani” și ”păduchi”, află că i-ar ”dezumaniza”, pasămite, pe palestinieni. Țintele genocidelor descoperă, siderate, că au devenit ”genocidari”. Iar obiectele vindictelor, pogromurilor și îngerilor exterminatori de pretutindeni că sunt ”în culpă”, ca evrei, pentru că ar fi ”răzbunători”. Ca ”Dumnezeul” lor. Ca ”Dumnezeul Vechiului Testament”. Care e, ipso ”facto”, disociat de al Noului Testament. Sau de-al Coranului.

În poziții avansate, expuse cenzurii, auto-antisemiții se grăbesc să aprecieze entuziast (sau subtil) trupa teroristă, islamistă, calificându-i pe violatori și ucigași de civili drept ”mișcare de rezistență”, cum a numit-o, vai, figura de proră a feminismului și filosofiei postmoderne, Judith Butler.

Mai toți tremură, ca ea, să nu-și piardă privilegiile de ideologi ai extremei stângi. Mai toți dârdâie să nu fie dați afară de la catedrele lor, în urma unei mișcări de boicot și anulare de tip cancel culture transpusă de gloata teleghidată de liderii woke. Sinistrele figuri mai există și în spațiul românesc, ura lor de sine având dozaje diferite. Unii vituperează împotriva monoteismului evreiesc, alții se arată entuziasmați de Butler și, ”alertați” de Netanyahu, păpușa voodoo de urât, demonizat și înțepat cu ace magice din unghiul administrației Biden. De regulă, acești indivizi se disting prin articularea de echivalențe morale delirante punând semn de egalitate între teroriștii care ucid nediscriminat și militarii democrației care se străduiesc să-i protejeze pe civili. Când nu se decompensează și nu fac spume la gură de ură, sunt neutri și ”echidistanți”, deși realizează că generalizata confuzie etică le reclamă cu urgență claritate morală. Nu întâmplător, Dante Alighieri le rezervă acestor pușlamale focul cel mai aprig în infern. 

Și mai patetici și jalnici devin pe scenă

Jonathan Glazer, autorul unui film britanic despre familia comandantului de la Auschwitz,  Rudolf Höß, a ținut, ca ”evreu”, la gala premiilor Oscar, un discurs inept, incoerent și nu doar antisionist, ci antisemit.

Reieșea din speech-ul lui aberant, că Israelul ar fi ”ocupant” iar populația sa evreiască (în fapt singura autohtonă în Țara Sfântă) ar fi deturnat Holocaustul, ca să-i victimizeze pe alții. Mai mult, putem asuma din alocuțiunea lui pe scena globală oferită de gală, că Glazer și-a refutat și denunțat propria evreitate, de vreme ce n-a revenit cu vreo declarație de clarificare a dezlânatei sale îngăimări antievreiești și anti-israeliene, una primită cu aplauze la scenă deschisă de partea pro-teroristă a publicului de la ”Hollywood”.

Or, Hollywoodul i-a dăruit acestei secături nu doar aplauze, ci și un foarte râvnit și rentabil premiu, acceptat cu dragă inimă de regizorul, cândva evreu, în al cărui film, ”Zonă de interes”, ”nu apare niciun singur evreu viu”, după cum just remarcă publicistul american Ben Shapiro. Care scrie: ”aceștia sunt, potrivit lui Jonathan Glazer, cei mai buni evrei: cei fără de fețe, urlând de la distanță. În mod ironic, Glazer e personajul negativ, care acaparează premii pe spinarea cadavrelor anonimilor evrei morți, în timp ce ignoră suferințele evreilor vii, masacrați (ca evrei, nota mea) de asasini genocidari în chibuțurile din proximitatea frontierei israeliene cu Gaza”.

Așa procedează, așa simt, așa gândesc mulți antisemiți, care încearcă să-și ascundă animozitatea, ostilitatea, ura față de evrei. Unul din alibiurile lor e afișata, stridenta lor ”dragoste” față de evreii morți (în Holocaust, sau, mai nou, la 7 octombrie). Cei morți sunt pentru ei, evreii buni, în vreme ce aceia vii li se par ”câh”.

Cum să nu fie la fel de vomitiv ca papa, care se disociază de creștinismul său, ignorându-i pe creștinii nigerieni măcelăriți de extremiști musulmani, un asemenea ”evreu” care se dezice de victimele israelite ale noii exterminări naziste, islamiste, un nou genocid anti-evreiesc aplaudat de stânga globală?

Că această stângă globală se pretinde, dimpreună cu ”evreul” ei din vitrina hollywoodiană, campioana ”echității, diversității, justiției sociale” și  ”adevărata” moștenitoare a valorilor sociale și civice ale Bibliei, nu ameliorează câtuși de puțin trădarea libertății și a adevărului de către progresiști. Și n-o scuză defel. Pe unii ca Glazer, acest surogat de Armilus postmodern, nu-i scuză desigur nici poza asumată, de pseudo-mesia, de părelnic” izbăvitor”.

Pe cine vor ei să ”salveze”? Ca tot antisemitul, pe evreu de evreitatea lui. Și globul de evrei. La care se adaugă, patetic, la auto-antisemit, pe el de iudeul din el.

Nici acest patetism nu e o circumstanță atenuantă. Dimpotrivă, rapacitatea dindărătul acestor ipostaze și ipocrizia cu care o stârpitură ca Glazer încearcă să-și escamoteze ticăloșia, semnalizează imprescriptibile crime morale. Ele sunt cu atât mai deplorabile și impardonabile, cu cât omenirea, cu tot cu partea ei occidentală, e pradă unei teribile confuzii și așteaptă, din partea artiștilor, a filosofilor, a elitei culturale apusene orientare, noimă și sens, nu resentiment, ideologie extremistă, fundamentalism sau conspiraționism antisemit.

---

* secția evreilor din Partidul Bolșevic