Manopera Occidentului în Ucraina. Sau mima ca artă supremă

Cum minte Vestul și refuză să se ajute pe sine ajutând Ucraina? Simplu. Pune umărul la capitularea ei, în timp ce se dă lebădă, susținând contrariul. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase.

N-am auzit în ultimul an și jumătate nicio sintagmă occidentală mai frecvent reiterată decât promisiunea: ”vom continua să ajutăm Ucraina şi poporul ucrainean atât timp cât va fi nevoie. Este angajamentul ferm al României. Războiul ne-a mai învăţat o lecţie, cea a solidarităţii şi unităţii. Împreună am arătat că suntem puternici şi ne opunem agresiunii ruse. Această bătălie trebuie să fie câştigată de Ucraina, iar Rusia trebuie să răspundă pentru crimele comise şi pentru vieţile distruse. Dragi ucraineni, nu sunteţi singuri! Aveţi în România un prieten de nădejde, care vă sprijină în această luptă nedreaptă! Este responsabilitatea noastră, a tuturor, să contribuim la victorie şi la construirea unui viitor mai bun, în pace! România este şi va fi alături de Ucraina!”

Așa se exprima în februarie curent Klaus Iohannis repetând papagalicește lozinca liderilor occidentali, pe a președintelui SUA pe cea, identică a cancelarului Germaniei, Scholz, care au reiterat și ei, de nenumărate ori, cot la cot cu secretarul general al NATO, Stoltenberg, că ”vom ajuta Ucraina cât timp va fi nevoie”.

Distanța de la promisiuni la realități

Halal. Realitatea e la antipod. Nu că Vestul n-ar fi ajutat. În ciuda eroismului lor zilnic, ucrainenii n-ar fi putut rezista fără asistență militară apuseană unui tăvălug de amploarea celui rusesc, cu tot cu ajutoarele primite de Moscova de la Beijing, Fenian, Teheran și de la mafiile de pretutindeni, care exportă din plin în Rusia, fentând cotidian sancțiunile și embargoul militar prin state terțe și mărfuri de uz dublu. Dar ajutoarele occidentale, care au întârziat la început cumplit, s-au dat apoi extrem de lent și cumpănit, vin acum mai rău decât cu țârâita. Sosesc cu o zgârcenie ce trădeaza reavoința.

O investigație a ziarului berlinez Die Welt devoala joi că ”guvernul federal livrează doar șovăielnic armele promise”. Atenție. E vorba de armele pe care guvernul de la Berlin le-a făgăduit deja, Kievului. Dar nu i le dă. Sau i le dă atât de ezitant, încât ridică legitime întrebări cu privire la mobilul tergiversărilor, într-o fază a contraofensivei ucrainene, în care Rusia și-a dublat bugetul militar, primește arsenale întregi de la chinezi și, nu în ultimul rând, de la nordcoreeni, iranieni și mulți alții, și distruge sistematic infrastructura economică, agrară, comercială și industrială a Ucrainei.

Realitatea germană în cifre

Șocantele informații furnizate la 3 august de cotidianul berlinez Die Welt au darul de a speria orice minte lucidă. Cancelarul a vrut neapărat să-și dea aere, când l-a vizitat pe președintele Ucrainei, Zelenski, în primăvară. Luând o atitudine de indiscutabilă superioritate, cumsecădenie și caritate, Scholz i-a promis, deci, marea cu sarea.

Or, din arsenalul făgăduit n-a livrat mai nimic. Sau derizoriu de puțin. De pildă, din cele 110 tancuri Leopard 1 destinate Kievului nu s-au furnizat decât 10. Din cele 20 de tancuri Marder făgăduite, i s-au dat zero. Din cele 4 sisteme Iris T anunțate de Germania că vor fi trimise Ucrainei au fost primite: zero. Din cele peste 26.000 de obuze de artilerie nemțești făgăduite, au ajuns la destinație 850. Din cele câte 100 de mitraliere și aruncătoare de grenade promise au parvenit la combatanții ucraineni (sau dincolo de granițele Ucrainei): zero.

Mai mare generozitate s-a înregistrat la ajutoare și arme neletale. Rațiile de mâncare au parvenit, toate cele 11.000, destinatarilor. Iar la drone de recunoaștere Vector? Din 357 promise, nemții au dat, țineți-vă bine, nu mai puțin de 27. Incredibil de bine și de frumos. 27 de drone întregi!

Cu mult tam tam anunța Berlinul acest vast program, consemnat de acest blog, care părea să semnalizeze că Germania ar fi înțeles să-și rectifice cursul pro-rus, plin de eschive și ezitări cu privre la ajutorarea Ucrainei. În fond, Berlinul consacrase luptei ucrainene (să nu uităm pentru ce: pentru democrație și valori occidentale) nu mai puțin de 2,5 miliarde de dolari. Sau 2,4 miliarde de euro. Sună bine? Sună. Dar e ușor a zice vorbe, ”când nimic nu ai a spune/ Inșirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”, ca să-l parafrazăm pe poetul național. Căci în ultimele două luni(de contraofensivă, orișicât) ”Germania n-a mai dat Ucrainei mai nimic”, relevă Die Welt.

Cauzele bătăii de joc

Ceea ce nu înseamnă că Germania nu mimează eficient că ar ajuta. Sau că spune, cinstit, că nu mai ajută. Dacă diplomații germani stăpânesc niște domenii la perfecție, arta simulării face parte dintre ele.

De ce își bate joc Germania lui Scholz de contribuabilii nemți, de nevoile militare ucrainene, de aliații europeni, de cei americani? Pentru că poate. Pentru că vrea. Pentru că entuziasmul poporului pentru ajutorarea ucrainei a scăzut simțitor. Pentru c-o fac și americanii. Pentru că și acolo face ravagii oboseala de război pe care a mizat Putin, iar CNN a publicat un sondaj potrivit căruia 55% din americani s-ar opune continuării ajutorării Ucrainei de către Washington. SUA ar fi făcut, chipurile ”destul”, afirmă conform acestui sondaj, 51% din americani.

Care nici ei nu livrează Ucrainei ATACMS. Sau avioane F-16. Și nici tancurile Abrams n-au ajuns la destinație. De ce le-ar da nemții TAURUS? Ori alte rachete cu rază lungă de acțiune? Sau alte arme? De ce s-ar ține de cuvânt și le-ar da luptătorilor ucraineni măcar armele promise?

Și de ce, dacă liderii occidentali nu le dau ucrainenilor armele de care au nevoie, spre a recuceri teritoriile ocupate de ruși, de ce se arată ei dezamăgiți de ritmul și avansul lent al contraofensivei?

Pentru că duplicitatea le cere una să spună, alta să facă. Nu putem, desigur, decât specula cu privire la adevăratele motive pentru care SUA și Germania refuză Ucrainei ajutorul militar necesar victoriei.

Oricum, faptele sunt clare și sensul lor e univoc. SUA și Germania sabotează victoria Ucrainei. De ce? Din motive aparent inavuabile, de vreme ce nu sunt deschis admise, mai degrabă decât de-o frică irațională de ruși. Care n-au în mână nicio pârghie veritabilă (nici măcar arsenalul nuclear nu-l poate Moscova folosi, în fapt).

Cu toate acestea, marile puteri occidentale admit ca Rusia să ia sudul global ostatic, să provoace și să intensifice foamea în lume, să transforme Marea Neagră în lac rusesc, să-și perpetueze crimele de război și împotriva umanității în Ucraina, să țină ocupate și să colonizeze, epurând etnic, vaste teritorii, să fure copii, să comită un ecocid și un genocid economic și cultural în țara care se orientase spre America, spre Vest și spre democrație.

Și câte altele. Concomitent, de frica propriilor fermieri, românii li se alătură polonezilor și altora și, în ciuda acordului de liber schimb UE-Ucraina, opresc, cu binecuvântarea UE, importul de cereale ucrainene, ba chiar unii pun bețe în roate până și tranzitului lor. Iar Varșovia se stropșește la Kiev, și cere guvernului lui Zelenski să fie ”recunoscător” Poloniei pentru ajutorul primit.

E adevărat că frapanta fățărnicie a guvernelor de stânga de la Berlin și Washington n-a rămas neobservată de opoziții. Care-și fac griji privind situația securității europene. Și se întreabă din când în când, precum creștin-socialul Erndl, viceșeful Comisiei de politică Externă a Bundestagului, ”în ce măsură executivul german a înțeles oare cum trebuie cât de serioasă e situația”.

Bineînțeles c-au înțeles. Dar sabotajul intereselor democrațiilor (nu doar ale Ucrainei) continuă imperturbabil. Iar ziariștii care se încumetă să-și riște banii și cariera și scot în evidență matrapazlâcurile celor mari sunt cenzurați prin marginalizare. Nu apar la televiziuni ori în ziarele mari și sunt supuși sinistrului shadow banning în rețelele de socializare. Iar dacă întreabă (ca Die Welt) de ce Germania a șters brusc de pe lista armelor promise Ucrainei peste 5.000 de aruncătoare de grenade individuale făgăduite până la 12 iulie, cancelariatul berlinez a adoptat tactica îndelung testată a lui Klaus Iohannis. Tace. Tace mâlc. Poate joacă golf, dacă nu schiază.

Iar Scholz n-are, în ciuda cinismului său, a se teme de popor, pentru că sprijinul pentru Ucraina a scăzut pretutindeni perceptibil. Cam la fel stau lucrurile, de altfel, și peste ocean, în SUA și Canada.

E mai simplu să întinzi grumazul altuia să calce Rusia pe el, decât să lupți pentru libertate și demnitate. Mai ales dacă ți se pare că libertatea a ajuns, cum zice progresista mișcare woke, ”un slogan al extremei drepte”. E evident, că, în aceste condiții, Ucraina nu doar că nu poate continua cu succes contraofensiva începută, dar e previzibil că va pierde, la un moment dat, războiul.

În interesul cui are loc această voltă politică tacită?

Nu cunoașteți răspunsul? Aveți trei încercări. Și un ajutor în depistarea răspunsului corect. Întrebați cui prodest.

Nu știm, desigur, cât la sută din bătaia de joc cu ajutorul nedat și negociatul din culise cu rușii ține de alegerile prezidențiale americane de la anul. Și cât de tendința americanilor de a repeta eroarea lui Bismarck și de a încerca să se înțeleagă cu Putin în spatele ucrainenilor și opiniei publice internaționale, după cum reiese din varii articole și interviuri apărute în presa apuseană în ultimul timp.

La o privire atentă în paginile ziarelor și o scrutare nu mai puțin lucidă a istoriei se va descoperi că marii beneficiari ai jocului de-a alba neagra cu ”uite armele, nu sunt armele” sunt Rusia lui Putin (și mai cu seamă dictatorul însuși), precum și aliații săi de la Beijing și Teheran.

Care vor, in corpore, să evite cu orice preț ca Putin să pice și, în locul lui, să se instaleze în Rusia un regim nou. Care ar putea fi pro-occidental. Și, vai, pro-democratic. Și, deci, ostil Chinei comuniste și Iranului islamist.

Prin urmare, Casa Albă, Departamentul de Stat al SUA, Pentagonul, guvernul berlinez și ministerul german al apărării, precum și mare parte din presa progresistă, americană și germană, care au înțeles că Ucraina nu acceptă compromisuri oneroase cu integritatea teritorială, au sărit cu arme și bagaje în barca duplicității, ipocriziei și filistinismului. Pe față, zic ca Ucraina. Ba o și ceartă sever pentru că nu dă randament la ofensivă. Pe din dos, flirtează cu Putin și îl ajută din răsputeri, prin reducerea, tergiversarea și autosabotarea ajutorului militar, să evite rușinea pierderii Crimeii.

E, vorba lui nenea Iancu, ”o manoperă”. Ca să-i calmeze pe prea hotărâți. Pe prea categoricii și tranșanții ucraineni. ”Trădare să fie, dac-o cer interesele partidului. Dar s-o știm și noi”. Vorba lui Farfuridi, citându-i pe ”Mihai Bravu și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”.

S-ar putea ca unii să creadă că nu sunt americanii lui Biden atât de ticăloși, sau, după caz, inepți, să trădeze. Căci s-ar trăda pe ei înșiși.

Un excelent observator politic german, Richard Herzinger, decenii la rând editorialist al prestigiosului ziar berlinez Die Welt îi contrazice. Într-un articol despre ”NATO în nehotărârea sa” Herzinger deplânge tendințele capitularde ale responsabililor politici apuseni și amintește de maniera în care America lui Biden i-a trădat pe afgani și pe aliații Vestului, capitulând și livrându-i fără jenă talibanilor și celorlalți teroriști islamiști.