Scriu ca să înțeleg, spunea Hannah Arendt. Dar cum să-L înțelegem pe Dumnezeu, oricât am scrie, oricât L-am iubi, oricât L-am căuta cu teamă și cu dragoste?
Cum să înțelegem, scriind sau citind textul biblic, unde a fost El la Auschwitz? Unde a fost la Iași, în timpul Pogromului din 28,29 și 30 iunie 1941?
E întrebarea pe care și-au pus-o fără încetare unchii mei pe străzile urbei ieșene. Mama adolescentului Camil, luni de zile după ce nici el nici tatăl său nu s-au mai întors din trenul morții către Călărași.
Întrebarea supremă
Au mormăit-o frații mei la chestura ieșeană, sub gloanțele mitralierei jandarmilor din curtea ei. Au articulat-o poate, în gând, în timp ce murmurau Șma Israel, Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul Tău e Unul. Au evocat-o unii în fața gropii pe care și-o săpaseră la Popricani, cu spatele la puștile militarilor români ai Regimentului 6 Vânători. Au strigat-o poate sub loviturile de bâtă ale soldaților români. Sau în timp ce erau arși de vii. Sau spânzurați, ca micul Pipel, un băiat agățat de SS-iși de spânzurătoarea Golgotei, care era faimosul ”Appelplatz” al lagărului Auschwitz.
Și care înainte de fi executat cu încetinitorul a fost văzut și auzit de tânărul martor, Elie Wiesel, întrebând: ”unde e Dumnezeu”? Nu altfel s-au chestionat unii din cei împușcați în masă la Odesa, la Babi Iar și aiurea, de nemți, de români, de ucraineni, de unguri. Sau de polonezi.
Au șoptit-o în timpul infernului exterminator din lagărele din Polonia. Și e întrebarea care, ca și a deținuților din Gulag, a martirilor neomeniei staliniste, maoiste și ceaușiste, le stăruie pe buze supraviețuitorilor iadului concentraționar fascist, nazist, legionaro-antonescian, comunist, dimpreună cu cealaltă chestiune, poate și mai tulburătoare: cum de-am scăpat eu?
Scotociri și cercetări inutile?
N-am răspunsuri bune la aceste întrebări. Și mai ales la întrebările legate de apogeul etalarii în lumea civilizată a răului malefic: Holocaustul. Nimeni nu le are, de vreme ce nu e clar de ce a fost nevoie de acest suplimentar martiriu al mărturisitorilor masacrați și martirizați perpetuu în istorie.
Cum nu e clar de ce omniscientul, atotputernicul și bunul Dumnezeu n-a intervenit ca pentru a-și elibera poporul Său din robia egipteană. Ideea pedepsei e absurdă. E incompatibilă cu bunătatea și dreptatea Lui, în contextul nedreptății literalmente strigătoare la cer a făptașilor și cu asasinarea de prunci nevinovați. Sau de copii și de adolescenți inocenți. E inoperantă ideea reacției Lui punitive la neobediența stăruitoare la comandamentele Torei, prin care și-au tot explicat evreii, în istorie, suferințele lor ieșite din comun și problemele asociate teodiceei, cum i-a spus Leibniz.
Și marele gânditor și istoric al religiilor iudeo-german, Hans Jonas, a simțit nevoia să caute febril un răspuns bun. Nu l-a găsit. Paradox al paradoxurilor, Hitler a adunat, ca Dumnezeu, poporul evreu, dar nu ca să-l mântuiască de sclavie și să-l îndrepte spre libertate, adevăr revelat, serviciu divin și pace, precum Sfântul, lăudat fie numele Lui. I-a ”ales” pe evrei spre a-i dezumaniza, înrobi, extermina.
Or, El e Dumnezul istoriei, nu doar al poporului Său. Care a demarat istoria, sub îndrumare divină, lăsând în urmă, prin Avraam mitul și mitul odiseic al veșnicei reîntoarceri la punctul de plecare, spre a evoca ideea de excepțională valoare a filosofului iudeo-francez Emmanuel Levinas.
În căutarea Lui
Într-o carte memorabilă, deși de doar 70 de pagini, despre Dumnezeu la Auschwitz, reieșită dintr-un discurs rostit de el în 1984, în fața teologilor creștini ai Universității din Tübingen, Hans Jonas încearcă totuși, cu bravură, să-L salveze, speculând teologic în legătură cu un Dumnezeu care și-a păstrat bunătatea și omnisciența, dar a renunțat de bunăvoie la omnipotența Sa.
Ar fi făcut-o pentru a face loc libertății și liberului arbitru, ca și întâmplării în creație și istorie. Ceea ce recheamă în memorie conceptul de Țimțum, de repliere a lui Dumnezeu asupra Sa, menită să lase lumii și creației Sale loc, concept al Kabbalei lurianice în stare explice și răul din ”klipot”, din vasele sparte în care s-au rătăcit scânteile luminii divine ce trebuie readunate și ridicate.
Iudaismul este un monoteism etic. Nu e o ”religie”, în sensul uzual al cuvântului, o noțiune inexistentă ca atare în ebraică, limbă a Bibliei care-i preferă ”cunoașterea”, spre a menționa din nou distincțiile, explicațiile și precizările genialului Emmanuel Levinas.
Pentru care întâlnirea cu Celălalt e poarta noastră (unică) spre Transcendent. O poartă a întâlnirii cu Dumnezeu, pe care o ratăm invariabil dacă eșuăm în ura sau indiferența față de Celălalt, în neiubirea lui, care este neiubirea Lui, a Celui după chipul și asemănarea Căruia am fost creați.
Ratarea întâlnirii cu El
Dar dacă eșuăm atât de jalnic în misiunea noastră omenească și capotăm la chemarea întâlnirii cu El, oare ce ne rămâne? Ce le rămâne unor minți strălucite ca a lui Heidegger, a lui Cioran sau Eliade, după ce au legitimat cu scrisul lor mișcări ale omorului în masă? A poporului lui Dumnezeu? Și mișcări ale omorului lui Dumnezeu în masă, în adunarea poporului Său, în chipul Celuilalt, a Celui exterminat la Iași, la Popricani, la Odesa, la Babi Iar, la Maidanek, Treblinka, Sobibor și Auschwitz?
Scriu ca să înțeleg, dar nu pot înțelege. Nu pot înțelege decât lacrimile mamei adolescentului mort de sete în vagoanele de vite, pe care cruzimea din om le-a expediat spre Călărași. Această mamă și-a petrecut zilele și săptămânile și lunile de după masacrul din trenurile morții întrebând elevii, la școală, dacă nu l-au văzut cumva pe colegul lor de clasă, Camil. Lacrimile i-au secat în noaptea revelionului odată cu viața, ucisă nu atât de mâna ei, cât de lipsa speranței în posibilitatea unui Celălalt mai puțin monstruos decât se arătase lumii. Și se arată iar la Kramatorsk, la Bucea, la Irpin.
Ni s-a cerut să tăcem, pentru că n-am ști și n-am înțelege, pesemne, ce se petrece în Ucraina. Și pentru că ar trebui să respectăm, pasămite, libertatea de a ignora, sau de-a tăcea a altora. De parcă această libertate ar mai exista în condiții de lipsă acută de responsabilitate. Și de absentă demnitate.
Uite că știm câte ceva
Uite că n-am uitat. Uite că ne amintim. Uite că mai studiem. Uite că înțelegem și că știm: suntem puși iar la încercare.
Îl putem descoperi pe bunul Dumnezeu în Celălalt? În tatăl ținându-și de mână copilul asasinat de schije în casa dărâmată de o bombă? În mama ucraineană îmbrățișându-și bebelușul rănit dimpreună cu zeci de alții, copii și adulți răniți, sfârtecați de o rachetă rusească, una care i-a bombardat deliberat în numele noului fascism cu față ortodoxă care domnește, ”preafericită”, în ”a treia Romă”, blestemat fie orice totalitarism terorist, criminal și blasfemator în veci pururi?
În acest caz nu ne-am rătăcit și pierdut cu totul omenia. Și dacă-L recunoaștem, ce ne cere acest Dumnezeu bun în chip imperativ? Să ne folosim libertartea ca să tăcem? Să abuzăm de demnitatea noastră de la Dumnezeu, ca să fim complici? Eu am ales să spun până la ultima suflare: nu. Pentru că mi se pare, ba nu: pentru că realizez că altfel greșesc grav, optând, ca legionarii, ca nihiliștii, să spun ”da” morții. Și nu: responsabilității. Or, mi se cere să aleg viața.
Tu ce-ai ales, prietene, gândindu-te la tatăl și la unchiul tău din Iași, copii înfruntând împreună cu părinții lor și cu alți adolescenți, ca tatăl meu, urgia Pogromului din Iași? Dar tu, prietene, ai cărui înaintași s-au numărat printre camarazii Regimentului 6 Vânători, sau printre cei în numele cărora s-a chemat la genocidul de la Popricani, din Bogdanovka, din celelalte lagăre ale morții din Transnistria, din universul concentraționar nazist. Sau stalinist: ce-ai ales tu, prietene?