Netanyahu? Eisenkot? Un nou parlament încremenit în incapacitatea de a produce o majoritate capabilă să guverneze țara?
Programele politice interne și externe ale principalelor blocuri în competiție sunt compatibile și comparabile. Centriștii lui Eisenkot sunt liberali cu opțiuni politice externe de dreapta, apropiate de ale Likudului condus de Netanyahu.
Distincții între cele două tabere
O diferență perceptibilă este atitudinea față de ticăloșia refuzului unei părți a lumii ultra-ortodoxe de a-i determina pe tinerii ei să-și satisfacă serviciul militar obligatoriu. Care este, teoretic, pentru toți. Cu excepția studenților din școlile teologice. Care continuă, în mare parte, să-l fenteze.
Așa a stabilit tradiția, la refondarea statului evreu, la finele anilor 40. Când numărul evreilor ultra-ortodocși fusese redus alarmant de Holocaust. Azi, rândurile lor s-au refăcut. Populația haredi reprezintă aproape 15% din total. Dintre ei se estimează că doar 10% își satisfac serviciul militar. Ceea ce, pentru majoritatea covârșitoare a celorlalți e net prea puțin. Și, în fond, intolerabil.
Din punctul de vedere al dezirabilei aplicări consecvente a legii menite să restabilească egalitatea veritabilă în materie de satisfacere a serviciului militar, Eisenkot îi este preferabil lui Netanyahu.
Preferabil e evreul marocan din fruntea blocului Yashar (”al celui drept”) și din unghiul elucidării fără rest a erorilor și nefăcutelor oficialilor și militarilor de dinaintea ororilor de la 7 octombrie 2023.
În fine, Eisenkot ar corespunde visului umed al leftiștilor din Vest, care cotizează la religia anti-Netanyahu și anti-Trump a stângii, despre care am scris repetat. E pseudo-religia seculară din jurul palestinianismului și al restului doctrinelor neomarxiste.
Ea sugerează, cu Obama în frunte, că a scăpa de Trump și Netanyahu, ar elibera lumea de ”demonii” care o împiedică să savureze ”raiul” socialist, pregătit nouă de mai-marii progresiști. Rai în care l-am respecta toți pe Mahomed, islamul, corectitudinea politică, imigrația debordantă, lipsa granițelor. În care am iubi legea blasfemiei menite să protejeze masele de nou veniți care incendiază euforic biserici ori primăria din Limoges, calcă în picioare drepturile femeilor, terorizează creștini în Asia, Africa, America și Europa, lichidează chibuțuri israeliene și Festivaluri de Muzică și organizează armate de proxy din Yemen până în Liban și din Afganistan până-n Londonistan.
Pentru toți cei care au dificultăți mari să ”creadă” în acest ”rai”, e clar că Netanyahu a devenit cum a spus el însuși, dibaci: marele ”inamic al tuturor dușmanilor Israelului”. Ar fi de adăugat că nu e vorba aici doar de vrăjmașii sionismului, în speță ai statului evreu, ci și ai Vestului. Pentru care componenta sa evreiască este, alături de cea creștină, un organ vital. Iar Netanyahu prea se arată lucid și dedicat apărării acestui organ vital.
Or, religia anti-Netanyahu s-a impus în mai toate cancelariile controlate de stânga din Vest. Ar putea prelua peste 10 zile și controlul asupra Congresului SUA. Primele demersuri de boicotare a statului evreu s-au și impus în anumite țări din Europa, sub pretextul sancționării ”coloniștilor” din Iudeea și Samaria, întru forțarea evacuării lor din patria istorică a poporului evreu.
N-ar fi deloc exclus ca America de după Trump să se alăture măsurilor antisemite de izolare a Israelului care se propun nu de azi de ieri, și nu neapărat din cauza lui Netanyahu sau a reacției paradoxale a stângii globale la masacrul jihadist de la 7 octombrie. Când neomarxiștii, socialiștii, comuniștii s-au aliat vădit cu islamismul și, parțial, cu terorismul antisemit al jihadiștilor.
De ce e mediul politic internațional ostil și va rămâne așa cu sau fără Netanyahu?
S-a explicat, fals, acest mediu, vehiculându-se acuze aberante împotriva Israelului, de încălcare a dreptului internațional în războiul din Gaza (acuze în genere nefondate și nedovedite, de vreme ce victimele civile palestiniene, mai puține decât în orice al conflict similare, trebuie trecute în contul teroriștilor Hamas, nu al statului evreu). S-a mai susținut că ostilitatea ar fi justificată nu atât de Netanyahu, cât de cei doi miniștri ai dreptei radicale, Ben Gvir și Smotrich, care fac parte din alianța sa guvernamentală și au făcut declarații oripilante.
E-adevărat. Le-au făcut. Dar premierul i-a ținut clar în frâu și n-a permis derapajele care i se impută din ură, din varii tipuri de animozități, ori pe bază ideologică, anticapitalistă și anticolonialistă, stângistă.
Pe de altă parte, Netanyahu, a făcut în ultima vreme declarații bizare
Cel mai longeviv premier din istoria Israelului e un geniu retoric și un spirit sagace. Netanyahu e perfect conștient de faptul că succesul statului evreu (singurul occidental cu o foarte robustă creștere și demografică, și economică, cu un PIB de aproape 6% anul acesta și de 7,5% prrevăzut la anul) nu face decât să sporească invidia generală pe micul Israel. Totuși, în loc să zică ”tot așa”, premierul și-a speriat compatrioții în campanie, evocând o ”bypass economy”.
Ar fi o economie ”ocolitoare”, una a driblingului, bazate pe cripto-monede și blockchain, în stare să fenteze sancțiunile internaționale, adoptate (eventual) în condițiile în care, și din vina lui Netanyahu, a neglijenței combaterii dezinformării, Israelul a pierdut clar războiul propagandistic.
Statul evreu nu trece prima oară prin boicoturi, precum de pildă cel impus de Franța lui Charles de Gaulle, după succesul militar imens al războiului de 6 zile. Iar propunerea sancționării lui e promovată de ani de zile de antisemitismul din speța antisionistă al BDS, iar nu doar de la 7 octombrie 2023 sau de la includerea în guvern a lui Ben Gvir încoace.
Totuși, ideea edificării unei economii de contrabandă, în reacție la boicoturi și sancțiuni antisemite i-a speriat rău pe mulți israelieni. Care suferă de nostalgia epocii în care și stânga iubea Israelului. Și care știu că economia israeliană e foarte integrată cu cea americană.
Astfel încât băncile israeliene sunt foarte vulnerabile la embargouri. Mai ales la sancțiuni secundare. Sancționarea lor ar putea avea un efect foarte pernicios asupra economiei statului evreu.
Dar e puțin probabil să se mai poată evita sancțiuni serioase, blocate în Europa, în prezent , doar de germani, austrieci, cehi și, parțial, de italieni.
Așa că electoratul va trebui să decidă, în esență, cu cine să defileze statulul evreu Altfel spus: dacă Israelul, devenit victima propriului său succes economic, social și militar, generator automat de ură și invidie, ar fi bine să fie condus pe viitor de un Netanyahu tare? Capabil să țină piept presiunilor unui președinte al SUA democrat? Sau de un general Eisenkot moale, care, după masacrul jihadist și răpirile de ostatici de la 7 octombrie 2023, ar fi oprit războiul după doar câteva săptămâni, în schimbul primului acord cu Hamas de eliberare de ostatici?
Dacă opțiunea pentru cel din urmă n-ar fi întemeiată pe nădejdea restabilirii dreptății în chestiunea serviciului militar, ea s-ar baza pe speranța, de nimic justificată, că înlăturarea lui Netanyahu ar schimba esențial atitudinea antisemiților față de Israel. Despre care se știe însă bine, că n-au nevoie de motive ca să-i urască definitiv, irevocabil și mortal pe evrei.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Un gând despre „Alternative electorale israeliene”