În registru ideologic, e vorba de o specie de comunism postmodern, zis și ”marxism cultural”. Sau ”neomarxism”.
L-a descris, explicat și definit succint, excelentul istoric Rafe Heydel-Mankoo, în discuție cu publicistul australian John Anderson.
Potrivit fiului baronesei Heydel, urmașul unei familii polono-britanico-indiene, ”marxismul cultural” (zis în România, nu fără o parțială îndreptățire, și ”sexo-marxism”) constă din sudarea mai multor doctrine de extremă stânga, menite toate, prin aplicarea lor, să distrugă (din interior) lumea iudeo-creștină și civilizația occidentală.
De la marxismul tradițional la cel postmodern
Potrivit unor istorici, politologi, sociologi și filosofi lucizi, inovatorii marxismului clasic au înlocuit ”lupta de clasă” a ”prigonitorilor” (burghezi) împotriva ”prigoniților” (proletari) cu lupta altor presupuși ”opresori” în contra unor ”oprimați”. Imaginari de regulă și ei, evident.
Victoria în ambele lupte revoluționare ar urma să fie nimicitoare și să demoleze lumea democrațiilor liberale și a economiei de piață, în locul căreia s-ar edifica o tiranie globală.
În acest scop s-a aruncat în luptă un mănunchi de ideologii înrudite și intercorelate prin așa-zisa ”intersecționalitate”, o versiune modernă a lozincii comuniste ”Proletari din toate țările uniți-vă”, care urma să obțină desproprietărirea, în speță furtul ”mijloacelor de producție”.
Intersecționalitatea îi unește și sudează pe activiștii tuturor doctrinelor politicilor identitare, politici care extrag capital de putere din tratarea oamenilor ca simple produse ale identității lor colective, etnice, rasiale, religioase, or sexuale.
Chestiunea funcționează, potrivit lui Rafe Heydel-Mankoo astfel:
1.) Feminismul radical e un atac asupra bărbaților și virtuților masculine ale civilizației apusene.
2.) Critical Race Theory este un atac asupra albilor
3.) Teoria Queer (LGBTQ) e un atac asupra familiei în accepția lui clasică, mamă, tată, copii. Se încearcă zdrobirea uneia din principalele cărămizi cu ajutorul căreia s-a clădit civilizația occidentală.
4.) Teoria post-colonială e un atac (revizionist) asupra istoriei Vestului, a culturii și instituțiilor sale.
Și este, țin să precizez eu, un atac nu în ultimul rând asupra Israelului și, implicit, a iudaismului, pilon central al lumii iudeo-creștine.
Așa adăuga deci seriei lui Rafe Heydel-Mankoo un
5.) palestinianismul, sau specia antisionistă a antisemitismului, precum și
5.) ecologismul radical, care e un atac asupra bazei industriale, economice și a prosperității societăților occidentale și
Activiștii nu aplică aceste doctrine intercorelate, anti-occidentale, întotdeauna coerent
Dimpotrivă, ”antirasismul”, în fond rasist, anti-alb și antisemit, iscă frecvent cele mai abominabile decizii rasiste.
De pildă segregarea studenților pe bază de culoare a pielii în timpul ceremoniilor de absolvire de școli și universități în Statele Unite.
Un demers amintind de epoca sinistră a rasismului ”Jim Crow”.
Când a izbucnit acest război occidental în contra Vestului?
De când are loc această agresiune, prin intermediul manipulării identităților, deci a minorităților, asupra edificiului civilizației iude-creștine, a Vestului și a libertății situate în inima lumii occidentale?
De vreo 30 de ani sistematic, afirmă Rafe Mankoo-Heydel.
Agresiunea cu pricina e, cred eu, mai veche.
A debutat ea cu tentativele înlocuirii justiției cu o așa-zisă ”justiție” socială, una în fapt inexistentă, întrucât justiția e imparțială, iar dreptatea reală nu poate favoriza pe bază de identități, fie ele și oprimate?
Cu ideea lui Gramsci a ”marșului prin instituții”? Cu avangardismul? Cu plasarea oricărei obiecții la norme neomarxiste în registrul intolerabilului?
Nu știu, sincer. Dar știu unde suntem acum
Ludwig von Mises amintește de faptul că modernitatea a pus pe butuci epoca războaielor religioase, când a fi de altă părere decât pontifii locului era o contestație posibil mortală.
Mi se pare evident că, în ciuda ateismului marxist, ne-am întors în epoca războaielor religioase.
Nu doar pentru că, atașat teoriei critice a rasei, marxismul cultural a reintrodus în societate delictul blasfemiei întru protecția musulmanilor și preeminența islamului în fostele societăți creștine, ci și pentru că alianța neomarxiștilor cu islamiștii se bazează pe axiologii și demonizări comune ale celor mai proeminenți potentați, apărători ai lumii occidentale.
Între marii vrăjmași interni și externi în viziunea alianței cu pricina nu se vor găsi nici teroriștii islamiști, nici extremiștii de stânga și de dreapta veritabili, nici Putin, ci, invariabil, la loc de frunte, președintele american Trump și premierul israelian Netanyahu.
Neomarxiștii sugerează, printr-un veritabil cult, că prin îndepărtarea de la putere a celor doi lideri de țări calificate de regimul islamist iranian drept Marele și Micul Satan, s-ar instala nu doar adevăratul progres în treburile internționale, ci însuși raiul pe pământ.
Avem serioase motive să ne îndoim de fiabilitatea predicțiilor tuturor aceste pseudo-religii anti-occidentale. Și, evident, de utilitatea lor pentru societăți libere, înțelepte, demne și prospere.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.