Carnet electoral american pentru nehotărâți

Dar eu pe cine aleg, dacă nu sunt un cetățean turmentat și mizez pe fapte și logică?

Altfel zis: care e diferența dintre republicani și democrați în SUA? E sarcina observatorilor și analiștilor să ofere alegătorilor, care se vor exprima la urne, instrumentele necesare adoptării deciziei, pe baza diferențelor dintre candidați. Să ne apucăm, prin urmare, de treabă.

În sondaje, Kamala Harris și Donald Trump își continuă, la doar câteva zile înainte de scrutin, cursa cap la cap, atât la nivel național, cât și la nivelul celor șapte state cheie, zise și ”balama”. Fapt care e posibil să se datoreze între altele fricii sociologilor de a da publicității rezultate riscante, apte să-i discrediteze, dacă se întâmplă să se înșele rău. Ori care să nu fie convenabile etosului și orientării predicate de formatorii de opinie mainstream.

Dar și alte semne susțin ideea unei curse strânse. Cu atât mai importanți se vor dovedi, în ziua alegerilor, nehotărâții. Și sunt relativ mulți indeciși. Ei ar putea decide scrutinul. Și se vor hotărî ce i-a deranjat mai rău: o glumă rasistă de la un miting electoral al lui Trump, făcut de un comediant incorect politic? Că Joe Biden i-a ofensat, făcându-i ”gunoi”, dacă votează pentru Trump? Sau că republicanii au neglijat să curteze femeile, reprezentând cel mai mare segment de electorat, în vreme ce democrații i-au insultat pe bărbații de culoare, ștampilându-i ca ”sexiști”, pentru că nu votează destul de mulți în favoarea Kamalei?

Altfel stau lucrurile la bursele de pariuri. Piața e copios dominată de pariorii care mizează mari averi pe republican și desconsideră, în rest, capacitatea Kamalei Harris de a câștiga președinția. Scorul la burse e de aproape 64 la 30 pentru el.

Similitudini

Există, desigur, asemănări tulburătoare între candidați. În mod parțial iresponsabil, ambele tabere își reproșează, mutual, radicalismul, extremismul, comunismul și fascismul.

Și niciunul din candidații la președinția Statelor Unite nu are profilul necesar să fi fost, în vremuri normale, eligibil pentru funcția supremă. La ea, e evident de ce. La el, pentru că nu s-a comportat în regulă la 6 ianuarie 2021. Mai grav, ambii candidați amenință ordinea constituțională americană.

Dar democrația nu este, potrivit lui Karl Popper, despre calitatea candidaților. E despre capacitatea poporului de a schimba la urne puterea. De-a o schimba, deci, fără vărsare de sânge, dacă nu-i mai convine politica guvernanților.

Deosebiri marcante

Acestea fiind spuse, răul mult mai mic e lesne detectabil din diferențele dintre Kamala Harris și Donald Trump. Încercărilor eventuale ale celui din urmă de a modifica ordinea constituțională i-ar rezista mecanismul de control al puterilor și instituțiilor care verifică executivul. În schimb, sub Kamala Harris ar continua revoluția și nivelerarea fostelor ”checks and balances”.

Diferența e, apoi, că Trump a dovedit, în primii săi patru ani, că nu e nici radical, nici fascist; că n-a distrus economia, ci a întărit-o; că n-a iscat inflație, ci a ținut-o la idealul 2%; că a promovat o politică radicală doar în materie de zăgăzuit și pus sub control imigrația.

Republicanul a mai demonstrat în politica externă că știe de minune să descurajeze agresori, dar n-a vrut desființarea NATO ci întărirea Alianței, prin suplimentarea cotizațiilor statelor membre, care se bizuiseră anterior, exclusiv pe contribuția Statelor Unite. În rest, Trump n-a pornit vreun război. Nici, în politica internă, vreo destabilizare națională. Dimpotrivă. Extrema stângă care o susține pe Kamala a provocat-o, după uciderea lui George Floyd. Când a declanșat o campanie națională de o virulență fără precedent, de la războiul civil încoace, de aruncare în aer a legii și ordinii în toate zonele în care oamenii Partidului Democrat erau la putere, Iar administrația Biden-Harris s-a comportat atât de împăciuitorist față de talibani, Rusia și Iran, pe care l-au scutit de sancțiunile lui Trump, încât tiranii de la Moscova și Teheran au pornit război contra Ucrainei și Israelului, parțial prin interpușii Iranului din Gaza și Liban.

În ce-o privește pe vicepreședintă, ea n-a reușit să arate decât că s-a priceput să urce rapid scările ascensiunii politice fără să treacă prin alegeri preliminare; că nu e în stare, frecvent, să vorbească normal, logic și coerent: că nu știe lucruri elementare în sfera economiei și politicii externe; și că are și insistă să aibă ”aceleași valori”, dixit Harris, din epoca în care se autodesemna ca extremistă. În speță, ca ”radicală”.

Diferența majoră este că ea promite ”hai să întoarcem pagina”, fără ca promisiunea ei să aibă vreo substanță și consistență, după ce-a fost timp de patru ani la putere și n-a întors-o, ba a refuzat și în campanie, categoric să se dezică de erorile catastrofale comise de Biden. Despre a cărui capacitate cognitivă deficitară fie n-a știut, ceea ce ar proba incompetența ei logică și psihologică, fie a mințit poporul american timp de aproape patru ani, ceea ce i-ar devoala Kamalei Harris carențele majore de caracter și de adecvare morală.

Din perspectiva electoratului

Din acest motiv, pentru alegătorii raționali, neorbiți ideologic, ci rămași în contact cu realitățile, pentru care economia, imigrația și situația internațională sunt, mai mult decât oricând, subiecte cheie în aceste alegeri, Trump se arată convingător, în măsura în care aplică testul Ronald Reagan și le cere votanților să se gândească dacă le-a fost mai bine sub el, ori sub succesorul său la Casa Albă și vicepreședinta lui, Harris.

Mai sunt și alte diferențe, mai subtile. Fostul ministru german al apărăii, Karl-Theodor zu Guttenberg, a remarcat că ”republicanii doresc neapărat să câștige, în timp ce democrații nu vor pentru nimic în lume să piardă”. Ceea ce le conferă un avantaj celor dintâi.

Apoi, demonizările fără de sfârșit nu contribuie la amplificarea credibilității celor ce le proferează perpetuu.  Cât timp nu sunt definitiv îndoctrinați, oamenii din SUA nu mai cred, în majoritatea lor, cu adevărat, că democrația ar fi în pericol și fascismul ar bate la ușă, dacă vine Trump la putere. Le sunt mai importante teme ca economia, imigrația și avorturile, precum și conflictele fierbinți de pe mapamond.

În majoritatea acestor chestiuni și, mai cu seamă, în cele estimate ca fiind cele mai importante pentru ei și viața lor, alegătorii îl consideră, majoritar, pe republican mai competent decât democrata.

Iar crizele în serie, declanșate de stânga revoluționară, occidentală, în domenii ca ecologia, sexologia, imigrația, economia, finanțele și legislația, îi calcă pe nervi pe tot mai mulți.

Despre o stângă care nu mai e ce-a fost și o democrație care se resimte grav

Cu atât mai mult sunt iritați alegătorii din Apus, cu cât deopotrivă în SUA și în vestul Europei, stânga radicală a devenit, din mișcare muncitorească, una a prosperei elite woke. Una oligarhică, antinațională, căreia îi pasă mai mult de dușmanii Americii și de transgenderii îndrituiți de progresiști, din rațiuni ideologice, să distrugă sportul feminin și să reclame toaletele fetelor din școli, decât de propriul popor, insultat ca ”gunoi”. Această elită e percepută în cercuri tot mai largi ca dând semne să vrea să desființeze civilizația iudeo-creștină, pentru a o înlocui cu o societate globală fără Dumnezeu, fără morală, fără națiuni și fără democrații.

Acest establishment, instalat la mare distanță deasupra plebei, nu se simte dator națiunii (pe cât posibil de desființat). Ca atare, nu vede de ce s-ar înjosi să prezinte și să argumenteze programe politice și economice reale, menite s-o ajute să reziste intemperiilor și crizelor fără de sfârșit, ci crede că se poate mulțumi să-i servească lozinci pretinzând ”apărarea democrației”. Cea pusă în pericol, în realitate, de noua oligarhie globalistă.

Iată de ce ascensiunea (pentru mulți uimitoare a) republicanului e în ton cu starea de spirit a multor electorate europene, care consideră, ca majoritatea americanilor, că Vestul (condus de elita de stânga a SUA) se îndreaptă într-o direcție greșită. Această stare de spirit se reflectă mai pretutindeni, clar, în rezultatele scrutinelor europene, care documentează de ani de zile crescânda popularitate a dreptei conservatoare, ori populiste.