Iavaș Iavaș – Încetul cu încetul se face oțetul. Proverbul turcesc e aplicat în aceste secunde, minute și ore de regimul Erdogan, spre a-l salva pe liderul islamist de la Ankara de la perspectiva de a fi obligat să-și admită înfrângerea.
Dar oare de ce s-o recunoască? Pentru ce motiv să conceadă dictatorul victoria adversarului său kemalist și social-democrat, Kemal Kilicidaroglu, dacă oamenii săi de la AKP, de la agenția de știri oficială Anadolu, și din secṭiile de vot pot minți și obstrucționa la nesfârșit?
În timp ce numărătoarea paralelă a kemaliștilor se îndrepta cu pas grăbit spre finalul ei și o reprezentantă a partidului CHP îl dădea pe Kemal Kilicidaroglu câștigător cu 51,5%, profesorul Timur Kuran, de la universitatea Duke (din SUA) a avertizat că Erdogan ar fi instruit agenția Anadolu ”să-l mențină cu 10 la sută în fața adversarului său, până ce se va adresa națiunii”.
Același profesor a declarat că liderul de la Ankara ar încerca acum să-și negocieze termenii și condițiile tranziției puterii, astfel încât să se bucure de imunitate după transferul ei.
În acest moment, opoziția turcă acuză o metodă relativ simplă, dar extrem de eficientă a puterii de a împiedica tranșarea alegerilor. Că agenția Anadolu, aflată sub controlul strict al islamiștilor, a continuat să afișeze o discrepanță de amploare față de datele publicate de Anka, apropiată de kemaliști, iar primarul Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, de la CHP, a lansat un apel, cerând cetățenilor să nu aibă încredere în datele furnizate de agenția oficială de știri, se leagă de manevrele puterii islamiste. Erdoganiștii au început, vădit, să tragă de timp prin viclenii tactice în bastioanele opoziției, solicitând și resolicitând numărarea și renumărarea la nesfârșit a voturilor.
Concomitent, au avansat contestări în justiție în fiefurile electorale ale opoziției, tergiversând și mai mult numărarea voturilor și publicarea rezultatelor. Or, degeaba a efectuat CHP, partidul challengerului, o numărătoare paralelă cu ajutorul auxiliarilor ei prezenți la toate localurile de vot.
Pe măsură ce orele înaintează, iar auxiliarii cad din picioare și li se lipesc pleoapele cu superglue, o metodă de fraudă experimentată îndelung în varii zone ale globului ar putea face ca în timpul nopții rezultatul alegerilor să se schimbe subit și radical, astfel încât mâine dimineața Erdogan să râdă lumii în nas, triumfător și sfidător, așa cum a învățat de la prietenul său de la Moscova.
Degeaba, deci, a cerut candidatul kemalist Rusiei lui Putin să înceteze să se mai amestece în procesul electoral turcesc. Degeaba s-a angajat Kılıçdaroğlu să pună capăt dictaturii din țară și să elibereze, cu primul său decret, deținuții politici, spre a pune în aplicare deciziile CEDO. Ori să reorienteze țara spre Vest și să rezolve problema milioanelor de refugiați sirieni din țară.
Alegerile prezidențiale turcești se anunțaseră a fi un scrutin extrem de important în confruntarea dintre democrații și autocrații, posibil decisiv pentru sistemul autoritar, prezidențial, islamist, tiranic, edificat de președintele Erdogan, un bun prieten al tiranului rus, Putin.
Actualul șef al statului turc fusese oricum cotat de sondaje ca bucurându-se de mai puține intenții de vot decât challengerul său kemalist, social-democrat, candidatul unei alianțe a 6 partide. Dar puțini au îndrăznit să spere că liderul opoziției va ajunge să cocheteze cu a se impune din primul tur de scrutin într-un proces electoral, a cărui miză de referendum a fost, din capul locului, Erdogan.
Care a pierdut nu atât pentru că și-a nivelat democrația și a distrus presa, justiția și statul de drept, transformând Turcia într-un stat islamist, agresiv, în contra iluziilor pe care și le-au făcut mulți, în Vest, când actualul președinte ajunsese la putere, chipurile ca ”reformist”. Ani la rând Erdogan fusese îmbrățișat și lăudat ditirambic de naivii observatori occidentali, nu în ultimul rând când a dictatorul și-a decapitat armata, înainte de a-și reprima violent poporul după protestele din parcul Gezi și după eșuatul puci din 2016.
În final de campanie, Erdogan a declarat că SUA ar ”unelti să-l debarce”. Dar nu doar din aceste motive a pierdut tiranul. Care în alegerile trecute a traversat scrutinele ca pe niște plimbări de sănătate. Ci, în primul rând, din cauza gravei deteriorări economice din ultimii doi ani, când lira s-a prăbușit catastrofal, iar oamenii au început să fie siliți să aleagă între a se încălzi și a mânca.
Erdogan e sancționat sever și pentru cutremul din februarie. Seismul a expus mafia din construcțiile turcești. A actualizat acuzele de corupție la adresa dictatorului. Și i-a dat pe față greșelile strigătoare la cer în gestionarea sinistrului, țintuind la stâlpul infamiei un tiran pradă aroganței puterii. Erdogan a blocat internetul salvator în regiunea seismului, condamnând la moarte oameni prinși sub dărâmături, care ar fi avut nevoie de Twitter ca să anunțe salvatorilor unde se află.
În răstimp, Erdogan a avut nevoie de interminabile zile și zile, înainte să denieze să-și facă apariția în regiunea sinistrului, devastată în foarte mare măsură din pricina nefăcutelor lui.
Că Putin vrea să-l vadă câștigând pe islamist e clar. Ar fi, între altele, o victorie a autocrațiilor asupra democrațiilor, ca și a fundamentaliștilor asupra liderilor seculari. Cu o justiție și o presă puse pe butuci, e greu de crezut că Turcia se mai poate salva de nemăsurata poftă de putere a unui tiran, care parcă e Igor Dodon. Sau Ion Iliescu. Pur și simplu nu se dă dus de la președinție.