Das Scholzen: misterul Scholz și cum pune Germania în pericol Europa

Oamenii normali se iau cu mîinile de cap. Toți observatorii raționali și cu oarecare informație istorică și politică de pe malurile Potomacului, ale Atlanticului, din Lisabona și până la Tokio, din Germania și până în Ucraina se iau cu mânile de cap și se întreabă: de ce nu-i dă Germania rachetele ei Ucrainei?

Nu are Kievul mare nevoie de ele? N-ar fi o victorie a Ruiei catastrofală și pentru Vest, și pentru ordinea mondială de care depind exporturile economiei germane? Nu se izolează cancelarul, nedându-le, în propria sa coaliție guvernamentală, și în Europa, în care Germania pretinde un rol conducător, ca și cum ar avea armata de care nu dispune?

Răspunsul sec, clar și fără echivoc la toate aceste întrebări e compus din două cuvinte: ba da.

Realitățile cheie din Rusia, Ucraina, Germania și Europa

Da, prin refuzul unilateral al furnizării de rachete TAURUS, Germania și cancelarul se izolează.

Da, Berlinul își dă din mână atuurile justificând dorința de a face figură de putere conducătoare în Europa.

Da, Kievul are nevoie de rachete TAURUS (care nu-i oferă încă victoria pe tavă, dar o apropie de ea) pentru a distruge podul Kerci și a izola Crimeea de Rusia.

Căci, dacă ar învinge în Ucraina, Moscova ar distruge ordinea mondială și, cum reliefa un analist britanic de la Sky News, ar ”îngropa ideea că teritoriile suverane sunt inviolabile”. Rusia ar fi ”răsplătită pentru o agresiune neprovocată”.

Ca stat membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, ”exemplul Rusiei va face școală, alte țări urmându-i exemplul. Iar Rusia va repeta, nepedepsită în continuare pentru agresiunea ei, ce a făcut în Ucraina” din 2022, aș cum și-a repetat aventurile militare din 2008, 2014, 2015, pentru simolul motiv că nu a fost contrată și pedepsită la timp.
Prin urmare, Europa responsabilă și nesminită încă de propaganda rusă, al cărei succes e vizibil, politic, atât în țări neglijabile ca Ungaria și Slovacia, cât și în puteri globale ca superputerea americană, unde s-a șters ajutorul ucrainean din bugetul ei de stat provizoriu, îi cer cancelarului o atitudine, rațională, clară și netă. Or, Scholz n-o livrează.

Declarațiile și motivele aparente ale cancelarului, față cu dreptul internațional

Cancelarul avansează pseudoargumente și bâiguieli, divagații, aberații, cum a mai făcut și în alte dăți. În esență, ceea ce se poate extrage din declarațiile lui sibilinice, lipsite de o logică stringentă și de onestitate este că îi e frică. De ce anume? Ca livrarea acestor rachete (de tipul celor livrate deja de americani, britanici și francezi) să nu atragă Germania în război.

Pentru că programarea rachetelor ar face necesară implicarea militarilor germani. Într-o ședință secretă a comisiei de politică externă a Bundestagului Scholz a declarat că ”aliații pot face anumite lucruri care nouă ne sunt interzise”.

Poate că îi sunt interzise lui. Poate că propriul lui cap i le interzice. În mod cert, însă, nici o lege, nici o cutumă, nicio prevedere a dreptului internațional și niciun acord sau înțelegere relevantă nu interzic Germaniei, în fruntea căreia se află Scholz, să-i livreze TAURUS Ucrainei. Care a promis, de altfel, deși dreptul internațional îi acordă libertatea de a ataca obiective militare în Rusia propriu-zisă, pneutr că agresorul e Moscova, să nu folosească aceste rachete de croazieră în țintirea și distrugerea unor obiective situate pe teritoriul rus.

Din acest motiv îl presează proprii săi parteneri de coaliție liberali și ecologiști să înceteze în fine jocul nedemn de-a ”uite rachetele, nu sunt rachetele”, pe care l-a jucat în trecut și cu tancurile, până ce presiunea generală a devenit insuportabilă și cancelarul a autorizat, într-un târziu furnizarea de Leoparzi, ba și crearea uzinei, în cooperare cu Ucraina, care să le repare.

Atunci, Scholz (din cauza ezitărilor interminabile ale căruia s-a ivit în politologia occidentală un verb nou, care este ”scholzen, scholzing”, a tergiversa, anunțând bune intenții doar pentru a găsi subterfugii spre a le torpila) a așteptat aprobarea americană. Când Statele Unite, excesiv ezitante și ele, au sfârșit prin a-i da lumină verde, cancelarul și-a abandonat încăpățânarea și a renunțat la refuzul său de a livra Leoparzi.

Realitycheck

Acum, însă, nici exemplul american nu-i mai ajunge. De ce? Pe ce se bazează Scholz, când pretextează, fals, că Germaniei nu i s-ar permite lucruri pe care le pot face aliații?

Scholz face aluzie la transmisia de date geolocalizate privind țintele atacate cu rachete de tip TAURUS. Britanicii ar avea personal la fața locului. Iar el nu vrea să expedieze soldați germani în Ucraina sau să îi implice în programarea rachetelor și transmisia datelor cu pricina.

Ceea ce e o prostie monumentală. Una cât funcția deținută pe nedrept de acest cancelar. Sau, la alegere, o măgărie. O mârșăvie. O ticăloșie intenționată. Ceea ce e net mai probabil.

Pentru că întreaga presă germană i-a suflat la ureche lui Scholz, că tehnicienii îl contrazic și că e cum nu se poate mai lesnicios să-i instruiască pe ucraineni să preia ei misiunile pe care cancelarul nu vrea în ruptul capului (din cauza fricii de Rusia) să le încredințeze militarilor din Bundeswehr.

Efecte dezastruoase

Toate acestea nu sunt doar o palmă pe obrazul președintelui Ucrainei, Zelenski, pe care Scholz îl atenționează astfel, indirect, că nu are încredere în el și în angajamentele sale, potrivit cărora TAURUS nu vor ataca ținte din Rusia. Sunt și manifestarea unei reavoințe în raport cu poporul ucrainean. Căruia, prin refuzul livrării unor arme capabile să contribuie substanțial la recuperarea Crimeii, (prin bombardarea podului Kerci) cancelarul îi semnalează că nu vrea ca Ucraina să obțină o victorie clară în confruntarea militară cu Rusia.

Ceea ce miroase fie a putinism, fie a vulnerabilitate în fața unui șantaj al Kremlinului, fie a meschin calcul electoral, în ideea că nemții l-ar răsplăti pentru că e așa de precaut, încât să sufle și în iaurt, pentru ca Germania să nu cumva să fie atrasă în război. Spre a împăca și capra, și varza, Scholz crede că se poate strecura, oferind Ucrainei un npou sistem Patriot.

Dar acest troc necinstit pe care Kievul ar putea fi nevoit să-l accepte, nu compensează pierderea fatală de credibilitate a Germaniei. Și nu-l absolvă pe cancelar de întrebările firești provocate de logica sa defectuoasă, de iraționalitatea deciziilor sale, de incapacitatea sa de a le explica inteligibil, de încălcarea jurământului său. Care-l silește să nu întreprindă nimic care să provoace prejudici Germaniei. Or, el i le provoacă.

Subconștientul lui Scholz. Și al germanilor

Exxistă oare o afinitate a germanilor cu dictatorii? Unii observatori l-au psihanalizat pe Scholz. Alții ar putea observa că sunt destui editorialiști de stânga sau de dreapta care-i țin isonul. Ar fi utile radiografii ale istoriei și psihologiei colective germane, legate de trecutul nazist al Reichului devenit Republica Federală, care să țină cont de deceniile de împăciuitorism practicat de guvernanții germani față de dictatorii comuniști.

Autorii lor vor sesiza că Scholz a refuzat permanent să afirme că Ucraina trebuie să învingă. S-a mulțumit mereu, după cum au observat analiștii germani Benjamin Tallis și Julian Stöckle, să afirme că Ucraina ”nu trebuie să piardă” și ”Rusia nu trebuie să câștige”, ceea ce nu e același lucru.

Cei doi experți conced în trimestrialul ”Internaționale Politik” că nu există o definiție consensuală a victoriei ucrainene.

Or, ceea ce se înțelege îndeobște prin biruința Kievului implică aruncarea din țară a ocupanților ruși, refacerea suveranității ucrainene asupra teritoriului din 1991 al Ucrainei, precum și asigurarea capacității ei de a-și apăra durabil aceste granițe în fața unei mari puteri agresoare și invadatoare ca Rusia. Cel puțin unii guvernanți germani, ca ministrul apărării, Pistorius, susțin deschis o astfel de izbândă militară.

De ce nu poate Scholz să li se alăture și lor, și opoziției creștin-democrate, și partenerilor săi de coaliție liberali și ecologiști. și premierilor britanici din trecut și de acum, și aliaților săi ceh, sau baltici? A căzut cancelarul în cap? E bolnav? E depresiv? Nebun?

Sigur, Scholz trage cu ochiul la americani și îl maimuțărește pe Biden, adoptând poziții care mimează precauția firească a unei superputeri în materie de implicare în războaie.

Or, Germania nu e o superputere. Iar Statele Unite nu sunt în apele lor, administrația Biden fiind, mai cu seamă în prestația ei politică externă, una dintre cele mai catastrofale din istorie. Dar măcar în materie de susținere a Ucrainei, această administrație a livrat ajutor consistent și a concedat Kievului dreptul firesc de a defini țelurile războiului și, deci, victoria.

Întrucât e indiferent față de interesele propriei țări și ale Europei și față de ce e profitabil democrațiilor liberale, ale căror valori le-a îmbrățișat poporul ucrainean și sunt forntal amenințate și atacate de rușii lui putin și de aliații lui Chinezi și iranieni, ar fi ridicol să se aștepte cineva ca Scholz să se arate altfel decât total nepăsător față de durerile ucrainene.
Și față de interesele Ucrainei. De ce o detestă cancelarul? Nu știm.

Aspecte etice, istorice, militare și politice ale chestiunii

Lecțiile războiului mondial nu lămuresc aici nimic. Pentru că și cancelarul știe că Putin a demarat o întreprindere genocidară, iar genocidul comis de naziști și numit Holocaust a fost oprit nu prin împăciuitorism, ci prin războiul drept purtat de aliați împotriva axei germano-italiano-nipone. A nu lăsa ca Germania să fie atrasă în război e o intenție lăudabilă, dar nu poate fi obiectivul final al unei politici a păcii, afirmând că nemții nu vor să mai repete greșelile trecutului nazist. Prin urmare, unica lor alternativă etică e să susțină războiul antiputinist.

Ceea ce Germania, de altfel, face. Dar întrerupînd facerea prin derapaje alarmante. Un rol important, poate decisiv, în acest patinaj necontrolat pe lângă o politică responsabilă revine filosofiei stângii marxiste și progresiste, care, prin Jürgen Habermas, a aderat la gogorița aparent avansată, în fapt nefuncțională, a societății post-naționale și post-eroice, un ideal propovăduit asiduu stângii apusene de kaghebiștii trimiși s-o infiltreze. Nimic n-a convenit Rusiei sovietice (iar azi celei putiniste) mai mult decât împuiatul capului intelectualității occidentale cu gărgăunii antipatriotismului și ai ”masculinității toxice”.

De succesul obținut în Germania de propagarea acestor poziții ”post-eroice” leagă cei doi experți citați și eșecul asumării, în Republica Federală, a logicii militare, a înțelegerii dinamicii conflictelor și a importanței disuasiunii, a descurajării agresiunilor, ”ceea ce a făcut Germania chiar vulnerabilă decât alte țări la șantajul (nuclear) al lui Putin”. De aici, spun unii, frica nemților de a ”escalada” și a încălca presupusele ”linii roșii ale Kremlinului”.

În realitate, și cei mai orbi dintre consilierii cancelarului au putut sesiza în ultimul an și jumătate, că încălcarea repetată a prezumtivelor linii roșii n-a provocat nicio escaladare. Dimpotrivă, împăciuitorismul și retractilitatea autodescurajată în materie de ajutorare a Ucrainei a fost mereu interpretată la Kremlin ca semn de slăbiciune și a încurajat Rusia să comită tot mereu noi agresiuni și crime din ce în ce mai ample și mai odioase.

Concluzii

Și atunci? Narativul post-național și post-eroic nu poate juca vreun rol serios în ezitările lui Scholz, cum par a crede Tallis și Stöckle. Dincolo de ipoteza vulnerabilității personale a cancelarului, posibil corupt, rămâne însă ceea ce am susținut, într-o analiză precedentă a reținerilor occidentale.

Scholz, ca și Biden, e grevat nu doar de o gândire realpoliticianistă, care-l îndeamnă să se iluzioneze că Putin ar acționa mereu rațional și că poate fi înduplecat s-o lase mai moale prin coincesii, ci se teme și de o Rusie post-Putin. Care ar implica pericolul unei destabilizări de amploare a spațiului euroasiatic. Scholz, ca și Biden, se teme deci de o clară victorie ucraineană, care să-i condiționeze ori să-i precipite dictatorului debarcarea și să antreneze reîmpărțirea lumii în blocuri ostile, angrenate într-un nou război rece.

Autoamăgirea e evidentă. Războiul, nu doar rece, ci fierbinte, dublat de cel hibrid în contra Vestului, a revenit de mult pe glob. A revenit și în Europa, în ciuda iluziilor întreținute de decenii de nemți, francezi și de Comunitatea Europeană, că UE ar fi un ținut al păcii veșnice.

Uite că nu e. Uite că europenii, cu tot cu germanii și cu românii, trebuie să se pregătească de război, dacă vor să se mai bucure de pace. Si vis pacem para bellum. Scholz face invers.

Indiferent care e secretul misterului acestei atitudini contraproductive pentru toată lumea, în afară de Putin și de regimul său, un fapt în ce-l privște pe cancelar îmi pare limpede. Dacă va continua să scholțeze, dovedind că n-a învățat, sau că a asimilat rău de tot lecțiile istoriei, ale unui leadership responsabil care adoptă, în clipe de pericol și criză, poziții comprehensibile și compatrioților și aliaților, cancelarul va trebui debarcat. Pentru că ar pune în acut pericol unitatea Europei și capacitatea ei de a se apăra, devenind un risc mare, național și european.