Ce ne mai place să vorbim, în timp ce rușii ucid civili! Au bombardat azi la prânz oameni adunați la un parastas într-un stat de lângă Kupiansk. Au săvârșit cu racheta lor Iskander una din cele mai atroce crime în masă din istoria bombardamentelor asupra Ucrainei și a crimelor lor de război, de vreme ce au ucis, dintr-o lovitură, multe zeci de oameni nevinovați.
În răstimp, liderii europeni s-au reîntâlnit – a treia oară anul acesta -, în mirificul orășel andaluz Granada, ca să celebreze intrarea în funcție a Comunităților Politice Europene, invenția de vorbit în voie a președintelui Franței, Macron. Suavul peisaj și arabescurile celebrului palat cu minunatele lui grădini idilice, durate ca să pălească de invidie Paradisul, constituie culisele perfecte pentru o amplă rundă nouă de fructoase discuții.
Despre ce? Despre ce nu? Europa e un productiv club al flecărelii perpetue. Mai greu e cu făcutul. Mai ales că nu prea e băgată în seamă. Dictatorul azer Aliev a preferat să absenteze din Granada, știind că liderii german și francez ar fi vrut să-i smulgă promisiunea că nu va mai ridica pretenții teritoriale, după ce a cucerit Karabah și i-a epurat etnic pe armeni. Aliev știe că a le da cu tifla liderilor occidentali nu-l va costa nimic, pentru că doar vorba e de ei.
Politicienii europeni își compensează insignifianța (de pildă în conflictul kosovar, nici el abordat cum ar fi vrut, pentru că a lipsit din Granada și liderul executivului din Kosovo) arătându-se vorbăreți, limbuți, locvaci. Au, de altfel, când se spovedesc, teme numeroase ca frunza și ca iarba și subiecte care mai de care mai frumoase, de întors pe multe fețe.
Păcate nespovedite
Păcat de realitatea tot mai sumbră a genocidului din Ucraina. Perpetuat și pentru că Germania cancelarului Scholz nu găsește puterea și mintea cea de pe urmă să ajute Ucraina să pună capăt războiului, livrându-i, între altele, rachete de croazieră TAURUS.
Păcat și de nu mai puțin sumbra realitate a epurării etnice a enclavei Karabah.
Păcat de fascismele de dreapta, de stânga, islamist și putinist, care s-au luat la întrecere în lumea clănțănelilor împăciuitoriste ale diplomaților europeni.
Păcat de trista realitate întunecată a perspectivei următorului război kosovar și a epurării etnice a micului stat care-i stă Serbiei rusofile a lui Vucici în gât.
Păcat și de realitatea teneboasă a situației drepturilor omului în Iran. Unde este iar în comă un copil bătut de polițiștii de moravuri ai ayatolahilor. La 16 ani, Armita Geravand pare s-o fi terminat cu viața. ”Păcatul” ei?
Nu și-a purtat în metro basmaua islamică regulamentară, fiind, ca atare, maltratată și lovită la cap, de către ciracii regimului de la Teheran, în mijlocul de transport în comun în care avusese proasta inspirație să se urce. Oficialitățile au afirmat apoi că fata ar fi ”leșinat” în metro. N-a trecut mult de la asasinarea, în închisoare, a Mahsei Amini, de către aceiași polițiști islamiști de moravuri care o torturaseră și pe ea, înainte de a o omorî în bătaie.
Asta, desigur, pentru ca Iranul să se califice pentru preluarea, la 2 noiembrie, a președinției Consiliului ONU pentru Drepturile Omului. Perfectă funcție globală pentru Iran. Politicienii europeni tac în genere intens în legătură cu soarta Armitei. Cum n-au prea exprimat regrete nici în legătură cu destinul Mahsei.
Ori cu aportul nemțesc, francez și britanic la anii de răsfăț, alint și cocoloșit al Iranului totalitar și asasin în masă, căruia, la îndemnul administrației Obama, SUA și puterile europene i-au facilitat un acord nuclear (și propășirea financiară) ce va duce în curând la ivirea în ”fericita” lume contemporană, a primei bombe atomice iraniene.
Căci ayatolahii iranienii tac și fac. Îl ajută și pe Putin, cu drone, la genocid. Căci n-au de gând să omoare doar adolescenți și tinere femei iraniene. Iar europenii? De mari faceri nu prea mai au timp. De ce? Pentru că se găsesc în plină logoree. Sunt angrenați într-un concurs de bavardaj, frazeologie și incontinență verbală umbrind toate vechile concursuri de parlamentat în gol.
La școala Bisericii Catolice. Și a progresismului creștin din Germania
Au avut de unde învăța. Și Vaticanului îi place să-și dovedească talentul și limbuția, locvacitatea și volubilitatea. Urmașul genialului Cicero e chiar la Roma și se numește Papa Francisc. Italo-argentinianul a invitat clerul catolic și pe niște laici aleși pe sprânceană ca să stea timp de o lună la taifas despre viitorul Bisericii. Un viitor mai mult decât ipotetic, de vreme ce vorbăria progresistă a ajuns bine mersi și în conferința episcopală catolică germană.
Acolo i-a sedus într-atât pe arhiereii romano-catolici (și evanghelici) ai Republicii Federale, încât a transformat Bisericile germane în partide de extremă stânga și le-au golit durabil, de vreme ce credincioșii le întorc spatele cu sutele de mii anual. Dar n-au început a desființa creștinismul german înainte de a-i cere Suveranului Pontif să-și pună la bătaie glagorea și să revoluționeze creștinătatea și evanghelia, astfel încît să devină compatibile cu programul mișcării maoiste woke și agenda ei lgtbqi+, revendicând, progresist, incluziune, echitate și diversitate.
L-a convins, oricum, să susțină și agenda ecologică radicală a stângii apusene și obsesia ei de a deschide larg porțile Europei pentru val după val de imigranți.
S-ar putea crede că religia căruia Papa pretinde a-i sluji n-ar avea în lumea postmodernă probleme și n-ar aștepta decât treanca-fleanca după un deceniu de substanțiale discuții serioase despre hirotonisirea femeilor, abuzul sexual comis de clerici și binecuvântarea perechilor homosexule.
E ca și cum Francisc, fostul iezuit și teolog al eliberării anticapitaliste, n-ar vedea nimica rău în blagoslovirea armelor genocidului de către patriarhul kaghebist rus, Kiril. Ori în ortodoxiștii români și sîrbi care-i țin pumnii lui Putin și abia așteaptă ca Vucici să invadeze și să terorizeze și el Kosovo. Ca și cum genocidul la care au fost din nou supuși, în spațiul turcic, frații creștini de limbă armeană, ori puținii creștini care au mai rezistat asaltului islamist în Orientul Mijlociu n-ar însemna mare lucru pentru șeful Bisericii Catolice. Și al creștinătății universale.
Exemplul american
Dar oare ce au de făcut europenii altceva, decât să stea cât mai abundent de vorbă, de vreme ce, dixit șeful diplomației europene, Borrell, ”Europa e sigur că nu poate înlocui America” (la ajutat Ucraina)? Nu poate și pace bună. Nu se știe prea exact de ce. Și de ce nu mai ajută oare America? Pentru că nici ea nu mai poate. Pentru că e scindată.
Pentru că profesorii ei de filosofie, de studii etice, de gen și de morală, au împins-o tot înainte, progresist, spre haos și hău politic. Încât nici praful nu pare că se mai alege de ea după ce se termină cearta din Congres dintre extrema stângă democrată și cea dreaptă, trumpistă și republicană.
Împreună, cele două extreme au reușit performanța de a pune pe butuci ajutorul pentru Ucraina, de a lăsa camera inferioară a Congresului fără lider și încă nici măcar nu și-au încheiat misiunea ”sacrosanctă” de a rândui o Americă fără buget, cu serviciile publice închise și salariile funcționarilor rămase neplătite, dar cu serviciile secrete urmărind-i la sânge pe opozanții elitei guvernamentale, cum pretinde, despre America lui Biden, trailerul unui nou documentar de Dinesh D’Souza, intitulat ”Stat polițienesc”.
Să nu fim însă prea severi
Ceea ce ar însemna că stânga guvernamentală americană n-o fi știind să facă față infțaiei, să pună capăt războiului din Ucraina, să țină piept Chinei comuniste, să-și onoreze obligațiile politice externe față de adversarii regimurilor dictatoriale și totalitare. Dar știe să treacă de la vorbe la fapte.
Și unde pui, că În vest se mai spun uneori și vorbe necesare. Chiar și în UE. În Parlamentul European s-a votat o rezoluție care declară ”exodul forțat al populației armene locale” din Nagorno-Karabah ca ”echivalând cu o epurare etnică”. Iar președintele Biden a promis că ajutorul pentru Ucraina va fi reluat.
Ei, și? Să-l credem pe cuvânt. Ca și cum nu și-ar fi încălcat în veci vreo promisiune din cele, nenumărate, avansate, pe care continuă, generos, să le articuleze. Ca și cum democrația în SUA nu ar fi defectă, iar vorba politicianistă ar avea peste ocean valoarea greutății ei în aur.
Și de ce să nu admitem că, dincoace de ocean, europenii au reușit totuși, in extremis, să pună de un compromis în politica de azil, după ce extrema stângă de la butoanele germane și-a retras obiecțiile care blocau adoptarea unei noi reglementări, mai restrictive?
Dar Berlinul n-a renunțat la blocada iscată de orbire ideologică pentru că și-ar fi recăpătat rațiunea, ci pentru că s-a speriat de bătaia soră cu moartea pe care a auzit că riscă s-o ia la următoarele alegeri.
Dar până atunci și de aici încolo, orice măsură luată riscă, oricum, să fie tardivă. Prea mulți ani au trecut cu vorbe de clacă de la fapta Angelei Merkel, de a nimici cu vorba ”wir schaffen das”granițele europene și a lăsa mase mari de oameni greu sau deloc integrabili să ia cu asalt dreptul sfânt la azil și resursele financiare ale sistemelor sociale occidentale. Se vor întoarce deci controalele la granițe, cum revenit cenzura, dar vechea Europă nu se știe dacă va mai fi. Riscă să dispară într-un șuvoi de vorbe, cum se evaporează din biserici credincioșii creștini. Căci, vorba lungă, sărăcia omului.
Și moartea credibilității lui. La urma urmei (Prov 10,14): ”înţelepţii păstrează cunoştinţa, dar gura nebunilor atrage ruina”.