Cum și-a ratat Germania vocația de lider al Europei

De când americanii sunt în proces de automutilare ideologică, iar britanicii s-au retras prin Brexit, Europa se transformă, parcă, într-un sat fără câini. Ar fi, în mod normal, ceasul germanilor.

Din 1945, elita germană n-a făcut altceva decât să-și pună, periodic, întrebări înfrigurate. Mai întâi în surdină. Se va mai îndura istoria de noi, în ciuda Holocaustului și în pofida împărțirii noastre postbelice? Și nu ne vom rata de această dată ascensiunea?

Cum să facem să reajungem în vârful Europei?

Fapte dătătore de speranțe

N-am parvenit acolo prin miracolul economic german! Cum să ne menținem sus? De la reunificare și odată cu războiul iugoslav, chestiunea s-a pus mai clar. Într-un târziu, la îndemnul Statelor Unite, elita vechii Republici Federale din foarte americanizata țară, care-și fixase în mod fericit capitala în vestul țării, la Bonn, a luat decizia potrivită. Germania, deși condusă de un guvern de stânga, a contribuit militar la pacificarea fostei Iugoslavii și la efortul debarcării genocidarului regim Miloșevici.

De-atunci, întrebarea cheie, dacă Germania poate oare accede din nou, durabil, la cârma Bătrânului Continent, a început să primească un plauzibil răspuns pozitiv inclusiv și nu în ultimul rând prin intermediul UE și a motorului franco-german al Europei, ca și prin extinderile spre est a NATO și a Comunității.

La urma urmei, părea că țara n-are a face mare lucru ca să fie în vârf și să rămână veșnic călare pe situație. Era suficient ca altfel nenorocosul Berlin, unde s-a mutat în mod nefericit capitala germană, să adaste cu mâinile în buzunar și brațele încrucișate la prăbușirea altor puteri apusene.

Manevre made in Germany: umblatul ieftin, cu fofârlica

Era destul să se facă paradă de propriile virtuți, să se critice periodic Israelul, iar SUA cât mai des și mai viguros, profitându-se de umbrela militară americană și să se întrețină relații cât mai amiabile și rentabile, chiar dacă extrem de ipocrite, cu cele mai crude dictaturi, cu cele mai toxice regimuri totalitare și cu mișcările extremiste cele mai amenințătoare de pe mapamond.

Se pretindea, comod, că ”dialogul” cu ele ar ajuta, iar ”apropierea prin comerț”, mantră a unei politici externe de o supremă fățărnicie, ar ”funcționa” de minune. În fapt, pretextele cu pricina au servit perfect aruncatului cu praf în ochii germanilor de bună credință și ai partenerilor progresiști din Apus ai Germaniei, care căutau la rândul lor scuze pentru transpunerea de politici menite să torpileze democrația clasică și interesele Vestului și să le distrugă pe ambele cât mai temeinic și mai rapid.

Războiul de agresiune declanșat de Rusia a demolat machiaverlâcul acestui castel din cărți de joc. Brusc, a apărut nevoia de reacțiune, de reașezare pe continent și în lume, de abandonare a vechilor subterfugii împăciuitoriste și de repoziționare clară în fața unei Rusii prezentate decenii la rând ca mare ”prietenă” și ca ”putere rațională”, care a devenit, parcă subit, o enormă amenințare.

Apoteotice lovituri în bară apusene

Or, metamorfoza Moscovei nu se ivise fără preaviz. Și nici din senin. O prefațase căderea Americii în fandaxia și apoplexia stângistă, în manifesta slăbiciune militară a jenantei retrageri din Afganistan, un soi de otravă curată pentru orice descurajare a potențialilor agresori dintre dușmanii SUA.

Atunci ar fi fost momentul ca Germania (și Franța) să-și probeze dacă nu curajul și capacitatea de acțiune, ca și justificarea pretenției de a conduce continentul, măcar voința de a renunța la găunoșenia comodă a vechiului pacifism. Ar fi fost util de schimbat macazul și în discurs și în politici. Ar fi fost bine ca Europa franco-germană și britanică să sprijine o Americă în vădit declin, clătinându-se vizibil, zdruncinându–se amenințător. Ar fi fost de reîntemeiat și reedificat rapid industria și forța militară ale celor două țări continentale, punându-se capăt mersului pe ouă acasă, în Europa și în lume.

Toate acestea ar fi susținut o politică disuasivă cu atât mai necesară cu cât se vădeau tot mai clar poftele deșănțate și ambițiile teritoriale tot mai agresive ale regimurilor de la Moscova și de la Beijing. Dar la Berlin și la Paris s-a pierdut vremea, de parcă ambele capitale ar fi avut nelimitat la dispoziție doze inepuizabile de timp.

Tragice rateuri nemțești

Germania, mai norocoasă decât ar fi meritat, a mai primit însă o șansă uriașă de a-și dovedi pe continent utilitatea, ba chiar mai multe, când i s-a cerut și ar fi putut să pună la dispoziție Ucrainei atacate parte din redutabilul ei arsenal. Dar cancelarul Scholz nu s-a putut abține să le rateze jalnic și pe acestea, codindu-se să dea mai întâi altceva decât niște biete căști, apoi arme defensive, obuziere și blindate, apoi tancuri ușoare, apoi scuturi anti-rachetă. Deși somat repetat de proprii săi parteneri de coaliție ecologiști și liberali, nu doar de opoziția creștin-democrată, să ajute efectiv, militar, Ucraina, Scholz mai ezită și temporizează și acum. Evită încă să preia conducerea în Occident, livrând primul tancuri grele, Leopard, Ucrainei, pentru că el, unul n-ar vrea chipurile să întreprindă nimic ”unilateral”. Pentru că, altfel spus, ar avea nevoie de aprobări de la Paris și Washington, ca să se coboare să le furnizeze ucrainenilor armele cerute. Ce jale. Ce rușine. Și ce minciună!

Scholz a știut să acționeze unilateral, prezentându-se primul la Xi Jinping, la Beijing, după ce genocidarul tiran chinez se declarase practic dictator pe viață la Congresul Partidului său Comunist. Dar cancelarului i se pare prea mult să adopte o inițiativă și să dea Kievului armele necesare scurtării acestui război, deși până și administrația de stânga din Washington i-a dat de mult lumina verde.

S-a spus că Occidentul s-ar fi temut să provoace Rusia, motiv pentru care a evitat escaladarea conflictului și s-a complăcut în nehotărâre, refuzând să livreze Ucrainei arme cu bătaie medie și lungă și scutul anti-rachetă cel mai eficient, care este sistemul de rachete anti-balistice Patriot. Dar știrea că Rusia nu va recurge, demențial și sinucigaș, la arsenalul ei nuclear, și nu va declanșa cel de-al Treilea Război Mondial e veche. S-a învechit și informația că Ucraina se folosește foarte judicios de armele primite din Vest.

Ce-l determină oare pe Scholz să mai reziste și la opt ianuarie, în mod clar nejustificat, revendicărilor partenerilor săi de coaliție de a expedia tancuri Leopard în Ucraina? Are de respectat promisiuni inavuabile făcute Rusiei lui Putin?

Între timp s-a schimbat doar părerea majorității germanilor. Care, enervați de greutățile generate de interminabilele crize și conflicte din ultimii 15 ani, se arată tot mai înclinați să corespundă așteptărilor Rusiei și tot mai puțin dispuși să ajute Ucraina, pentru că nu înțeleg destul de bine ce este în joc. Sau pentru că înțeleg și preferă ofertele politice ale extremelor stângă și dreaptă. Ar fi fost misiunea cea mai importantă a cancelarului să-i lămurească pe compatrioții săi. N-a făcut-o. Așa că sondaje recente relevă că s-a constituit o majoritate în Germania care se opune sporirii livrărilor de arme germane.

E ca un făcut. Scholz și-a ratat pentru enșpea mia oară șansele și menirea. Ca și cum n-ar ști ce e în joc pentru Kiev, pentru estul amenințat de ruși al Europei, sau pentru Continent și lumea liberă. Ucraina nu va mai pierde acest război. Dar fără armele necesare ajunse la timp și în cantitate suficientă pe câmpul de luptă războiul se va prelungi enorm, spre paguba Europei. O dată în plus, elita politică germană e în contratimp cu interesele Germaniei și ale Europei, nu doar cu ale Ucrainei. Pretenția ei de a conduce Europa devine tot mai clar o aberație, o simplă deriziune.