N-am fost singurul care i-a făcut lui Putin un vag ironic cadou de ziua lui. Cineva l-a gratulat, aruncându-i în aer podul Kerci.
Rușii îl alintă, fugind cu sutele de mii din țară, spre a-l lăsa să lupte singur, înarmat cu un Kalașnikov ruginit din anii 70, pistol cu care sunt înarmați bieții mobilizați, obligați, vai, să-și cumpere singuri și efectele, dar și mâncarea.
Ucrainenii l-au felicitat, înfrângându-i armata pe mai toate fronturile. Nimic mai concludent decât spitalele din partea ocupată a regiunii Herson. Care nu mai fac față de afluxul de militari ruși răniți.
La rândul său, Comitetul NOBEL de la Oslo l-a salutat pe tiran, dând cel mai prestigios premiu pentru pace unor oameni și entități antiimperialiste și antitotalitare.
Americanii, vesteuropenii și niponii, l-au firitisit nu mai puțin ”călduros”, adăugându-i la zestrea de sancțiuni și la povara înarmării forțelor ucrainene, care continuă să avanseze pretutindeni, în dauna unor forțe armate rusești, vădit incapabile să le facă față.
Un dezastru potențat de înțelegerea lui
Enervată de eșecurile militare ale ultimelor luni, Moscova l-a avansat pe șeful forțelor aeriene, generalul Surovikin, în funcție de comandant al trupelor ruse din Ucraina. Or, nu e clar defel ce-l distinge pe Surovikin și îl face apt pentru funcția primită, de vreme ce escadrele rusești s-au arătat departe de o forță aeriană redutabilă în cele opt luni de conflict pe scară largă ruso-ucrainean.
Și faptul că e prima oară că s-a atribuit această funcție de comandant al trupelor invadatoare e un semn că s-a înțeles la Kremlin că Rusia are o problemă majoră, între altele, dar nu numai de coordonare. În debutul săptămânii trecute, regimul Putin i-a dezbărat de funcții pe doi din comandanții regiunilor militare ale Rusiei. Chestiunea este că arde în multe locuri deodată.
Moscova a încetat să mai controleze situația. Nu doar pe front, dacă se face abstracție de tentativele ofensive rusești cu mercenari, de la Bahmut și Avdiivka, în Donețk. Ci și acasă, unde mobilizările au generat o supărare debordantă. Și unde, mai grav pentru regim, observatorii ruși au început să înțeleagă situația corect, în pofida sumelor enorme investite de Putin în propagandă.
Mai important – și pentru regim mai alarmant decât orice -: observatorii au început să constate că regimul nu mai e chiar așa de înfricoșător cum părea. Doar intimii lui Putin fac zi de zi în pantaloni , îngroziți de reacțiile de furie și de vindicta posibilă a tiranului. Comentatorii de la oarecare distanță nu mai par să fie la fel de intimidați ca până acum câteva săptămâni de kaghebistul răzbunător cu apucături de mafiot jignit, furios și sângeros. Rusia e, pur și simplu, prea mare, iar problemele ei din Ucraina prea vizibile și multe, ca FSB-ul lui Putin s-o mai controleze.
Iată un motiv în plus pentru ca regimul Putin să încerce semnalizarea capacității proprii de acțiune prin masive interpelări și rețineri de militari. Potrivit serviciilor secrete ucrainene, numeroase arestări de militari ruși ar fi avut loc sâmbătă. Trupe de elită ale Gărzii Ruse ar fi blocat sâmbătă traficul în centrul Moscovei, operând arestări. În acțiune ar fi intrat unități ale diviziei Djerjinsky împreună cu forțe de poliție.
Autoamăgirea lui Putin și efectele ei interne…
Iată ce se ascunde, de fapt, și îndărătul ordinului, emis sâmbătă, de Putin, ca serviciile secrete să controleze podul Kerci, gazoductele, rețeaua de curent, pe scurt, întreaga infrastructură. Totul.
E dorința liderului totalitar de a-și reface măcar o parte din controlul practic total, pe care-l deținea până curând. Atât doar, că Putin a început să-și facă iluzii cum se amăgeau, în bătaia lui de joc, liderii apuseni, când își închipuiau, în naivitatea lor inconturnabilă, că vor putea controla situația, oricât de complexă ar fi fost, prin vorbe, prin discuții, prin mult invocatul ”dialog” cu Putin. Doar că tiranul își închipuie că-și rezolvă problemele prin hiperactivism. Tot mai puțini îl cred.
Așa se face că, tot mai puțin respectuoși în fața unor eșecuri prea mari și prea evidente ca să mai poată fi trecute cu vederea sau reinterpretate și anulate propagandistic prin ”explicații” plauzibile, l-au felicitat pe tiran și bloggerii, adepți ai ruscismului și ai altor varii tipuri de totalitarism articulat mai ales în dorința fierbinte a lui ”Rusia über alles”. Că vrerea lor, care include aspirația ca Moscova să cucerească total și să desființeze integral mai întâi Ucraina, iar apoi țările baltice, Moldova, Polonia și restul Europei până în centrul Lisabonei e, mai nou, clar irealizabilă, nu-i împiedică pe extremiștii ruși s-o nutrească în continuare. Or, cu cât devine mai evident că Putin nu le mai poate satisface poftele pe care tot el le-a trezit, cu atât mai mare e și ura generată lor de eșuatul lor idol.
…și externe
La toate acestea se adaugă două dinamici intercorelate. Prima vizează, în siajul înfrângerilor militare, haosul, nemulțumirile, arestările, degringolada și reconfigurările din instituțiile de forță, armată, servicii secrete și poliție. Cealaltă privește relațiile externe ale unei Rusii care, clătinându-se vizibil, îi îngrijorează în cel mai înalt grad pe aliații și partenerii ei strategici, în frunte cu China.
Care se tem, evident, să nu fie antrenați în hău de predictibila prăbușire în genune a lui Putin și, eventual, a Rusiei, țară pe care o precipită dictatorul, cu tot cu forțele ei armate, spre buza prăpastiei.
Cu cât semnele incapacității militare a Rusiei se înmulțesc, cu atât se accelerează și se intensifică și aceste două dinamici, potențându-se mutual, de vreme ce aliații vor fi tot mai puțin dispuși să acorde ajutor politic, economic și mai ales militar unui imperiu care este clar pe ducă, orice măsuri, aparent fatalmente greșite, ar mai adopta dictatorul. La fel, puterile care, de frica Rusiei, au ezitat până acum să ajute concret, militar, Ucraina, se vor îmbărbata s-o sprijine mai consistent.
N-ar trebui să mire pe nimeni că, în aceste condiții de supraîncălzire, cu filtre de comunicare înfundate, cu valve de evacuare defecte, cazanul rusesc începe să acuze o presiune tot mai puțin suportabilă și să se fisureze, în așteptarea clipei, aparent inevitabile, în care va exploda.
Putin e pierdut, chiar dacă mercenarii săi cuceresc Bahmutul, în încercarea lor disperată de a ridica moralul trupelor ruse. O știe el, o știu și comandanții săi militari, o știu și gorilele din jurul său, dacă nu ș-au pierdut mințile.
Războiul pierdut nu le mai lasă multe alternative: șobolanii putiniști care vor să se salveze caută acum, febril, calea de-a scăpa de pe nava care se scufundă. Scadența se apropie. Și funia de par. Cu cât se apropie mai mult, cu atât mai rapid se va face joncțiunea.