Dacă vrem să rezolvăm muntele de probleme ivite prin războiul de agresiune al Rusiei e bine să determinăm ce l-a ridicat. Ce a pregătit catastrofa. Cine a contribuit. Și cum. Cine e de vină și cine e complice. Și cum să prevenim pe viitor greșelile care au făcut ca dezastrul să se producă.
Pentru războiul de agresiune declanșat în Ucraina și pentru crimele de război săvârșite în țara lui Zelenski, Rusia lui Putin e de vină. Dictatorul împarte o cotă parte din culpă cu ideologii, camarila, oligarhii și kaghebiștii lui. Și cu rușii care l-au crezut, susținut, ales și reales în fruntea statului rus.
Dar imensă e și răspunderea Vestului. În primul rând, a SUA. În cauză nu e doar slăbiciunea sfâșietoare afișată de administrația Biden, cu spectacolul obscen al retragerii intempestive a militarilor americani din Afganistan. Sau cu nu mai puțin obscenele ei căciuliri în fața ayatolahilor iranieni, aflați la cârma regimului practicând cel mai virulent terorism de stat din câte s-au văzut, dacă se face abstracție de cel rusesc ori sirian, care nu întâmplător sunt aliate.
În cauză e gândirea strategică a unei Americi de stânga care, după succesul fulminant al lui Ronald Reagan, prea s-a obișnuit mult timp să privească lucrurile de sus, mimând însă empatia cu sărăcimea și cu o brutală lume a treia cu tot cu dictaturile ei care n-aveau decât dispreț față de democrații și și-au bătut joc de ele și de omenie decenii la rând, cum au vrut.
Aiurelile stângii
Concomitent, această stângă a cultivat efeminarea și decuplarea de bărbăție și de forța armelor a diplomației, răpindu-i orice urmă de eficiență, în timp ce-și ideologiza obsesiile egalitariste, ecologiste și antiamericane, până ce imaginea adevăraților inamici s-a estompat, iar dușmanul public numărul unu ajuns în prim plan devenit America. Nu China. Nu Rusia. Nu teroriștii islamiști. Ci neoconservatorismul, armata SUA, Trump și make America great again.
Recent dispăruta Madelein Albright recunoștea, senină, că America n-a intervenit în anii 90 spre a pune capăt genocidului ruandez pentru că, după experiența ei amară în Somalia, s-a temut. Or, în politică frica nu apără întotdeauna bostănăria. De prea multe ori strică. În cazul SUA, a produs catastrofa de la 9/11. Apoi appeasementul lui Obama și Merkel față de islamiști și față de Rusia, participând din plin la crimele în masă siriene, soldate cu o jumătate de milion de morți.
Pentru ”strategii” de la Washington, în frunte cu Obama, a început să pară că realitățile pot fi ignorate, iar basmele progresiste transformate în literă de evanghelie. Așa că a ignorat realitățile, faptele și vorbele iraniene, în ideea că nu trebuie decât schimbate vechile paradigme și salvarea mesianică (avându-l ca protagonist pe afiș, în rolul lui ”mesia”, pe Obama) e după colț.
În loc să se concentreze pe faptele și vorbele de acasă, nu din târgul apusean, ale tiranilor și teroriștilor, Obama i-a cultivat, promițându-le iranienilor, pe cuvântul lui de pionier, că e serios, că totul se va rezolva, că va fi în regulă și se va pacifica, iar toate nodurile gordiene vor înceta să aștepte să fie tăiate, pentru că se vor evapora de la sine. În schimb, pe aliații Americii a început să-i pună la îndoială, să-i certe, să-i contrazică, să-i pună la punct, să-i maltrateze crud. Finalul a fost un acord nuclear catastrofal și un terorism dezlănțuit din Iran și până în Siria, Liban, Gaza și Yemen.
Ca și cum catastrofa generată de președinții democrați din era Carter și Clinton încoace n-ar fi trebuit să fie clară oricui încă înainte ca Obama să pătrundă la Casa Albă, și cu atât mai mult ulterior, americanii au ales în funcție copia perfectă a administrației primului președinte de culoare. Și parte din electorat se miră că, din moment ce stăruie să comită permanent aceleași prostii, rezultatul nu va fi, cum speră, mereu altul și mereu mai bun.
Trufia și comerțul cu dictatorii asasini
Pe Putin americanii și vesteuropenii nu l-au crezut pe cuvânt, așa cum evreii nu l-au crezut pe Hitler când dictatorul nazist se anunța dornic să-i extermine.
Prea mulți s-au bazat pe trufașa înțelepciune convențională potrivit căreia Vestul știe tot mai bine, materialismul e decisiv, patriotismul și naționalismul sunt forțe epuizate, nici credințele, nici ideologiile nu mai contează, pentru că istoria chipurile s-ar fi terminat, dacă nu în Orientul Mijlociu, măcar în Europa. Comunismul li s-a părut că s-a dus și nu se mai întoarce, deci nu trebuie exorcizat printr-un proces al totalitarismului și cu atât mai puțin că ar fi utile lustrațiile. Au crezut că se pot lipsi de respectul pentru o noțiune de bază a oricărei politici credibile de securitate, precum disuasiunea și că lumea postmodernă s-ar putea deroba de datoria de a-i descuraja pe inamici.
Au mai crezut că pot da oricând mâna cu dictatorii, oricât de asasini sunt și că e ok a face rentabile afaceri cu ei, ba chiar că se pot lăsa la mâna lor și depinde de furniturilor lor energetice. De unde atâta credulitate? Din prejudecata potrivit căreia oricine se va da pe brazdă dacă se vor pompa destui bani în el. Iar apoi mulți au încetat, în Vest, să mai creadă în propriile valori, în democrație, libertate și principiile statului de drept, ori în diferența radicală dintre sisteme, ca și cum tiraniile și democrațiile ar fi o apă și-un pământ, cele din urmă fiind chiar mai detestabile decât dictaturile, de vreme ce pot propulsa la cârmă un Trump sau genera un vot pro-Brexit.
La vesela repetare ad nauseam a acelorași erori
Culmea e că trufașii, nerozii și poltronii care și-au închipuit că Rusia trebuie menajată și răsfățată până la ceruri continuă să fie în funcții și să articuleze politicile occidentale. Deși tot ei au contribuit din plin la catastrofa actuală, cotizând la iluzia că Moscova ar avea motive reale, comprehensibile de a fi jignită și angoasată, iar a o pedepsi pentru că a îngurgitat teritorii în Georgia și Ucraina ar fi o idee proastă, de vreme ce appeasementul ar aduce mai mult.
În timp ce se căciulea în fața Kremlinului, Merkel a crezut că Vestul își poate permite să promită Ucrainei aderarea la NATO și UE, ca apoi să-și încalce angajamentele.
În mod curios, în ciuda antecedentelor cecene, georgiene și ucrainene ale lui Putin, prea puțini i-au descoperit tiranului din timp potențialul totalitar. Și mai puțini i-au detectat capacitatea de a încerca să schimbe prin forță, pe model hitlerist, ordinea mondială și postbelica pax americana.
N-aveau dregătorii apuseni pe cine întreba? Ba bine că nu. I-ar fi putut întreba pe baltici, sau pe polonezi, pe cehi, pe oricine a trecut prin comunism, s-a democratizat realmente și are habar de mentalitatea sovietică, stalinistă și kaghebistă. Dar și pe polonezi i-au detestat și disprețuit cu tot atâta fervoare cu cât l-au iubit pe aparent omnipotentul autocrat moscovit.
Când ne facem bine? Și mai ales, cum?
Mai nimeni n-a știut, deci, la 23 februarie, că Ucraina poate lupta, că are voința de a lupta, că va învinge. Tot așa mai cred unii și acum că Moscova nu poate pierde în confruntarea cu prea slaba Ucraină, iar Ucraina nu poate câștiga; că nu trebuie intervenit și edificat o zonă de interdicție de survol, ca să nu se supere tiranul și să i se ofere pretexte (deși tiranul a dovedit repetat că n-are nevoie de ele, pentru că le poate inventa singur).
Dregătorii apuseni s-au înșelat considerând că ar trebui mizat pe diplomație ca pe un zeu suprem, până la loc comanda și chiar dincolo de infinit, așa că au continuat să mizeze pe cartea sigur perdantă a dialogului surzilor și după ce s-a dovedit că, departe de a preveni războiul, acet tip de contact absurd a stimulat decredibilizarea lor și declanșarea lui.
Decenii la rând mai-marii occidentali l-au evaluat pe dictator ca fiind rațional, pentru ca acum să-și clădească politica pe prezumția, nu mai puțin greșită, că e total irațional și de-a dreptul bolnav. Și întrucât li se pare unora că s-ar putea să se fi decompensat subit (deși teoriile pe care le ține acum sunt ideologia pe care o expunea și acum un deceniu și jumătate) îl cred în stare să apese butonul nuclear sau să recurgă la alte arme de distrugere în masă. Așa că li se pare util să nu-l contrarieze prea tare și să-l țină de vorbă, ca și cum ar mai fi frecventabil, ba chiar să-i respecte pretențiile. Preferă să se zgribulească îngroziți de amenințările lui goale, decât să-i dea Ucrainei, dacă tot nu luptă alături de ea, cum ar trebui, armele de care are nevoie ca să-l înfrângă decisiv, ca să genereze în Rusia o mișcare revoluționară în stare să-l debarce și să pună astfel capăt coșmarului general.
Or, dacă nu-i cred pe jurnaliștii și oamenii politici din estul Europei, ar putea cel puțin să asculte de sfaturile unor experți din Rusia, ca Garry Kasparov. Sau ca fostul deținut politic din Rusia, Mihail Hodorkovski, un ex-oligarh întemnițat de Putin pentru că i s-a opus deschis. Potrivit lui, doar cu sprijinul armatei va putea fi debarcat liderul de la Kremlin. Revolta militarilor ruși se va produce abia când vor pricepe că armata rusă a fost înfrântă în Ucraina. Caz în care, potrivit lui Hodorkovski, se va repeta istoria rusă, iar ”banditul” care îndeplinește acum funcția de șef de stat va pica.
Îmi pare clar că acest război se va încheia doar cu capitularea uneia din părți. M-am încumetat să prezic care din ele va capota. Dar va veni oare, în fine, și în Vest, în timp util, schimbarea de paradigmă necesară? Slabe speranțe, cu actualii lideri din Apus. Abia când ne vom încumeta să exercităm presiunile necesare să-și schimbe politicile putem spera într-un progres veritabil. Ori cînd îi vom schimba pe dregători chiar noi.