Autocrații reale și imaginare: Ungaria la răscruce

L-am criticat nu o dată pe Viktor Orban, pe când mai era la putere.

Îmi repugna rău aparentul său putinism. Iar premierul maghiar acumulase nefăcute interne și externe, pe lângă meritele sale majore, între altele când fusese unicul lider european dispus să-i țină piept unei Merkel trecute cu arme și bagaje în tabăra extremei stângi. Când fosta utecistă a regimului comunist estgerman devenită șefă de guvern la Berlin a deschis granițele europene, permițând luarea cu asalt a Bătrânului Continent de o imigrație islamică și islamistă debordantă.

Una prea puțin doritoare sau capabilă să se integreze și să renunțe la o funciară ostilitate la adresa democrațiilor liberale, a drepturilor femeilor, a drepturilor omului, a evreilor, creștinilor și Vestului.

Văd însă acum imbecili (sau extremiști, sau corupți, la alegere) aparent complet insensibili la valorile reale ale Apusului, care salută entuziast demersurile de invalidare a democrației adoptate de către succesorul lui Orban, Peter Magyar.

Care s-a folosit de majoritatea sa absolută în Parlamentul de la Budapesta, spre a modifica legea fundamentală a Ungariei. Magyar a schimbat Constituția astfel, încât să-l debarce pe Președintele Ungariei, Tamás Sulyok. E trimis astfel la plimbare, cu șuturi parlamentare în dos, un șef al statului ales liber și corect de către parlamentul maghiar la 5 martie 2024.

Aud, în reacție, la aplaudacii lui Magyar, că ”autocrația…lui Viktor Orbán e făcută țăndări”.

Autocrație? Care autocrație?

Măi să fie. Nu, serios? Dar ce pretinsă ”autocrație” organizează alegeri libere și corecte și le validează apoi, pașnic, rezultatul, cedând puterea fără nicio violență sau tentativă de a o păstra ilegal? Și ce lider ”autocrat”, precum Tamás Sulyok, promulgă amendamentul constituțional care pune capăt legal, dar abuziv, să ne-nțelegem, propriului său mandat?

Aud? Măi băiat. Că stupizenie mică nu ți mai poate spune. Pe cine vrei tu oare să prostești? Și de ce te dai tu mare și inteligent apărător al democrației, unul cultivat, care a publicat și cărți, dacă nu realizezi că baza oricărei morale iudeo-creștine – și deci și a oricărei democrații liberale care se respectă – e porunca biblică (din Levitic) a iubirii de aproape.

Care, în practica politică se traduce prin ”ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Iar scopul nu scuză mijloacele.

Oare cum ai fi sărit de brăcinari în sus dacă, în loc s-o facă Magyar, adopta controversata decizie Viktor Orban?

Oare chiar nu înțelegeți?

Oare nu știi, oare nu știe și Magyar că majoritățile nu trebuie folosite niciodată, dar niciodată, într-o democrație, împotriva celei din urmă, a mecanismelor și instituțiilor ei cheie, a intereselor națiunii?

Și oare nu știți că nu e admisibilă prigonirea unor persoane, în speță demiterea doar pe baza afilierii lor politice? Ori slăbirea unei instituții ca președinția?

Nu înțelegeți că nu se face, într-un stat de drept democratic, să transpui politici cu discriminări la persoană și să invalidezi un verdict electoral, reprezentând, în ultimă analiză, voința națiunii, chiar dacă, tehnic, poți s-o faci?

Ori să subminezi, ca Magyar, separația puterilor pe pretextul ”neîncrederii” (de nimic legitimate) în cel prigonit, pe baza opțiunii lui politice?

Nu pricepeți, măi extremiștilor de doi lei, că democrația numai când e ”populară”, când e stalinistă și dictatură a proletariatului nu poate suporta un mecanism de control al super-majorității ca președintele de altă culoare politică, sau ca legea fundamentală în forma ei nealterată?

Oare nu vă e clar, măi antidemocraților de strânsură, că o majoritate parlamentară nouă nu poate trece peste voința uneia vechi doar ”pentru că putem”, replica lui Codrin Ștefănescu, pe vremea când capul de organ fusese întrebat ”de ce PSD-ul său are miniștri penali”?

Or, dixit Andrei Cornea după abuzurile Jandarmeriei române de la 10 august 2018, abuzuri comise ”pentru că putem”, cînd principiul ”pentru că putem“ devine ”maximă de guvernare, nu trebuie să ne mirăm că nivelul de violență începe să crească….de ce procedează astfel – iresponsabil și, în fond, contraproductiv (puterea)? Simplu: ”Pentru că putem“.

Care e diferența dintre PSD-ul lui Codrin Ștefănescu și al lui Dragnea și formațiunea noului potentat de la Budapesta, mult iubit de aplaudacii spălați pe creier sau anti-democrați în privința politicii lui ”pentru că putem”? În această privință: niciuna. Zero. Nada.

Călcarea în picioare a democrației cu mijloace democratice. Și sursele marelui dispreț

Și o grupare și alta scuipă cu boltă pe valorile europene și domnia legii în statul de drept, strâmbând-o pe cea din urmă cu ajutorul super-majorității. Care-i înspăimântase, pe drept, acum două veacuri și jumătate și pe părinții fondatori ai Statelor Unite. Motiv pentru care autorii constituției americane au introdus multe ”checks and balances”, în speță mecanisme de control, spre a îngrădi puterea majorității covârșitoare, pentru cazul în care ar tenta-o să devină antidemocratică.

Dar puțin le pasă antiamericanilor, antisemiților și antidemocraților de scrupulele politice ale părinților farului democrațiilor. Care, spre deosebire de colegii lor francezi, duși în cap de ura pe Biserică generată de foști potentați catolici, precum cardinalii Richelieu și Mazarin, n-au optat pentru imbecila antropologie a lui Rousseau și repudierea celei biblice.

În America, protestanții au edificat, prin urmare, o democrație net mai solidă decât cea anti-creștină a Franței. Revoluția de la baza celei din urmă s-a vărsat în teroare iacobină și a prefațat marxismul și revoluția bolșevică, fascistă și nazistă, societatea creată de această democrație obsedată de secularizarea ei devenind, mai nou, o pradă lesnicioasă pentru subminarea totalitară, comunistă și islamistă. Subminare începută în SUA cu un veac mai târziu decât în Franța.

În memoria onestului și genialului Panait Istrati

Pe moment, pare la fel de inutil să le arăți adevărul ”cărturarilor trădători”, ca acum un veac sfâșietorul ”cri de cœur“, țipătul de durere exprimat de Panait Istrati în ”Spovedanie pentru învinși”. În replică, învinsul socialist român a fost insultat, demonizat și izolat. Căci onestitea lui li s-a părut vânduților insuportabilă.

Și totuși, cât de justificat era acest prim rechizitoriu din istorie la adresa unei dictaturi a proletariatului reclamând atunci, cu la fel de mult aplomb și la fel de aberant plasamentul ”de partea bună a istoriei”, ca rasiștii antisemiți ai mișcării woke de azi. Și cât de abject i-au cerut scriitorii bolșevici și staliniști de atunci, în frunte cu Barbusse și Romain Rolland, ca Istrati să tacă. Să tacă față de fascismul roșu, ”pentru ca să nu dea apă la moară” adversarilor bolșevicilor.

Și fascismului mussolinian. Unul care s-a dovedit net mai benign decât cel totalitar, stalinist. Ori decât cel brun (și verde) nazist și legionar. Ori islamist.

Și autoritățile staliniste înfierate de românul de stânga operau, ca Magyar față de Sulyok, pe bază de ”pierdere gravă a încrederii” în ”albi”, în ”contrarevoluționari”, pe bază de zvonuri apărute în ”Pravda” Leningradului față de tovarășul muncitor Rusakov și de familia sa, apărat inutil, până și la președintele sovietic Kalinin, de către Panait Istrati.

Influensărul pe post de zeu fals și minciunile lui mortale

Totuși, văd azi profesori de ”anticomunism” lăudând măsura adoptată în temeiul ”lipsei grave de încredere” a lui Magyar. Halal profesor de istorie comunistă. Halal expert, influensăr și intelectual public. Care nu scrie niciun cuvânt despre rasismul, antisemitismul și colonialismul arab al politicilor identitare ale extremei stângi americane. Ale ”democraților socialiști” islamiști. Pe unul dintre cei mai faimpși i-a susținut chiar în campania sa electorală, în ciuda antisemitismului său.

Iată aici acel radicalism neonazist, antiamerican,, nu doar anticreștin și antisemit, din pricina căruia Partidul zis ”Democrat” militează azi, în SUA, împotriva certificării, prin acte de identitate, a calității de cetățean american a alegătorului de peste ocean.

De parcă n-ar ști orice copil că fundamentul democrației nu se poate lipsi de alegeri libere și corecte. Și că fără ele, democrația se surpă.

Oare când vom începe să învățăm să spunem adevărul, pur și simplu, indiferent dacă ne convine politic, sau nu? Oare cât ne mai complacem în duplicitate, ipocrizie și demagogie?