Inflamări islamiste și de extremă stânga la asasinarea lui Charlie Kirk

E cu totul remarcabilă furia vulcanică și neostoită iscată islamiștilor radicali și extremiștilor stângiști de doliul provocat de asasinarea lui Charlie Kirk, un promotor al dialogului și nonviolenței, nu doar un adept controversat al MAGA.

Empatie pentru victima unui asasinat? Regrete veritabile pentru violența politică tot mai insolent promovată de stânga occidentală? De mortuis nihil nisi bene? (Numai de bine despre morți?) A jeli o jertfă umană pe altarul violenței politice? Zero barat. Nici în România nu se prea manifestă.

Imediat după uciderea tânărului tată de familie, congresmena democrată, musulmană, antisemită, de origine somaleză, Ilhan Omar, a făcută o veritabilă criză de isterie, insultându-i brutal pe cei care au evidențiat propensiunea spre dialog a lui Kirk, ca fiind ”plini de c….at”. 

Doldora de ură, islamista din Camera Reprezentanților nu i-a atacat doar pe americanii îndoliați de asasinarea junelui conservator, ci și pe cel din urmă, victima fiind calificată drept promotoare a unei prezumtive ”retorici a urii”.

Ilhan Omar nu e izolată în sugestia potrivit căreia victima crimei ar fi fost vinovată pentru victimizarea ei. Aliații ei de extremă stânga n-au avut răbdare să aștepte ca trupul neînsuflețit al lui Kirk să se răcească. Au sărit rapid și în gloată la beregata mortului, spre a-l defăima, denigra și blama. Ca și cum Charlie Kirk ”și-ar fi făcut-o cu mâna lui”. Ca și cum nu asasinul l-a ucis, ci victima s-ar fi sinucis. Sau ar fi fost jertfită de aliații ei politici.

Începutul ponegririlor și conspiraționismelor l-a făcut guvernatorul progresist din Illinois, Pritzker, care l-a învinuit pe Donald Trump pentru asasinarea tânărului său admirator.

Vituperările s-au ținut lanț până și în rândul unor istorici sau politologi evrei de stânga care au deraiat, de vreme ce-au uitat, sau se prefac că ignoră, că blamarea victimei e o recurentă trăsătură a antisemitismului.

Sunt, frecvent, oameni care habar n-au avut de Charlie Kirk, nu l-au urmărit vreodată, dar au sărit ca arși să-l demonizeze post-mortem, ba chiar să sugereze, fals, că, de dreapta fiind, sau ”fundamentalist”, Charlie Kirk ar fi încurajat, chipurile, antisemitismul. Și violența.

Mă întreb ce-i îngroapă în sminteală pe acești oameni. Care ignoră realitatea și o comentează exact ca antisemiții când îi ponegresc pe evrei pentru crimele cărora copiii lui Israel le cad victimă.

Nu, Kirk NU a fost antisemit și nici NU a încurajat antisemitismul. Din contră. NU, el nu a chemat la violență. Dimpotrivă. A chemat la dialog întru EVITAREA violențelor politice. Da, Kirk a susținut amendamentul Constituției SUA, care dă americanilor dreptul la arme, cam așa cum se bucură de acest drept și elvețienii. Și da, el a respins, de pe poziții creștine, avortul și homosexualitatea.

Cum le respinge și Vaticanul. Sau Biserica Ortodoxă.

Ce n-am văzut în luările de poziție ale lui Charlie Kirk sunt chemări la violență împotriva celor situați pe alte poziții politice. Am fost mereu de acord cu opțiunile lui? Defel. M-au iritat între altele părerile lui despre Ucraina, despre ajutorul datorat Kievului de Vest și despre eroicul președinte ucrainean. Ori refuzul lui de a promova necesara schimbare de regim iranian.

Dar nu despre pozițiile lui politice e vorba aici. Care într-o democrație sunt și au dreptul să fie diferite și divergente.

Mă asaltează întrebarea: ce-i face pe niște publiciști și istorici, inclusiv evrei, ori pe niște scriitori ca Stephen King, să se poziționeze atât de alăturea cu drumul într-un subiect despre care pare că n-au habar, cu adevărat? Și să-și divulge, necruțător, prejudecățile?

Ce-i determină irepresibil să-și bată joc de propria imagine și de propriul prestigiu, prin declarații aberante, precum cele în care au ținut să justifice direct sau indirect terorismul de stânga sau islamist manifestat în asasinarea unui promotor al dialogului și al nonviolenței? Un om pe care insistă implacabil, crunt și nemilos să-l plaseze sub zodia unui fantezist ”fascism”, ignorând realitățile pentru ca să-l poată osândi cu atât mai neîngăduitor?

Asistăm aici la o monumentală încremenire în proiect. În care unii văd  enorm paiul din ochiul inamicului politic, nu și bârna fascismului din tabăra care-l acuză pe Kirk de ”fascism”.

Unde li s-a rupt filmul preopinenților progresiști?

Unde li s-a pierdut capacitatea de a vedea realitatea și, nu în ultimul rând, de a sesiza șocanta dezumanizare proprie?

În ideologie.

Cea din urmă îi amăgește de-o viață, sugerându-le că ar fi ”oameni buni” doar dacă se poziționează la extrema stângă a spectrului politic. Acum nu mai vor în ruptul capului să-și piardă privilegiul de ”om bun”.

În virtutea nemeritatului alint al unei presupuse bonități venind la pachet cu amplasarea la stânga spectrului politic, idolul progresist le-a devenit foștilor savanți și autori un dumnezeu secular, în care cred cu atașamentul, zelul și fanatismul neofiților, radicalilor, revoluționarilor și teroriștilor.

Întreaga lor identitate politică și filosofie a devenit tributara acestei adorații și fetișizări ale progresismului. Venerarea ca zeitate a extremei stângi i-a transformat pe acești inși în sectă. E un cult pentru care a nu-l demoniza chiar și pe catafalc, după ce a fost martirizat de adepții antiamericanismului, pe adversarul politic de dreapta, un adept al dezbaterii libere, e o carență care ar echivala cu blasfemia.

Deificarea progresismului nu s-a oprit la simpatii socialiste, ci a îmbrățișat și mișcarea woke, în ciuda colectivismului, rasismului și antisemitismului ei. A o denunța și a-i condamna extremismul, ura pe creștinism și iudaism, ori pe raționalismul grecesc e peste puterile unor oameni pentru care recunoașterea totalitarismului neo-marxist ar fi să-și vândă propria identitate de ”oameni” pasămite ”etici” și să-și trădeze cariera, opera, biografia.

Așa că am văzut până și critici de odinioară ai național-comunismului ceaușist transformați în rotițe ale mașinăriei indignării anti-conservatoare, căzuți în fandacsia invidiei la adresa unui tânăr răsfățat de succesul pe care l-ar fi vrut pentru ei înșiși, precum și pradă adulării dogmelor stângii antioccidentale, a diabolizării oricui se găsește la dreapta de marxism, chiar dacă și-a plătit cu viața presupusa ”eroare” de a contrazice ideologia woke.

Se mai pot oare trezi acești bieți oameni la un minim bun simț? Se vor mai putea dezmetici acești bezmetici înlemniți în propriile convingeri extremiste, acești resentimentari, împietriți în propriile lor certitudini radicale?

Sunt sceptic. Prea sunt, vai, îmbătrâniți în rele. Prea sunt cantonați în propria iluzie și captivi ai propriei trufii.

Îmi pare că doar cei mai norocoși dintre acești smintiți se vor mai bucura de timpul în care li se va face rușine de ei înșiși. Va fi tardiv pentru prea multe victime ale violenței politice zguduind acum societățile occidentale.

---

Vă mulțumim că ne citiți! Așteptăm cu mult interes opiniile dvs. în comentarii. Avem nevoie în continuare de sprijinul dvs. Jurnalismul independent e mai important decât oricând, vă rugăm să îl susțineți printr-o donație și printr-o distribuire în rețelele sociale a articolelor noastre.