Președintele Macron și-a mai dat odată ”doctoratul” cu un discurs antiisraelian

Președintele vorbelor mari, ideilor proaste și faptelor zero și-a mai dat odată măsura irepresibilelor sale impulsuri antiisraeliene. Și, de fapt, antioccidentale. Macron se pricepe de minune să pupe mâinile doamnelor înzestrate cu putere și să le privească plin de amor nemărturisit, extaz și devoțiune, dar e mai stângaci în tentativa de a-și masca duplicitatea și tartuferia, cabotinismul, fățărnicia și perfidia.

Inadecvara diplomatică a liderilor puterilor militare occidentale

La Londra, președintele Franței, Macron, a omis să tematizeze subiectul militar european principal, în speță marele pericol al momentului: refuzul Chinei, documentat săptămâna trecută la întâlnirea cu șefa diplomației europene, Kaja Kallas, de omologul ei chinez, Wang Yi, de a accepta o eventuală înfrângere a Rusiei în războiul din Ucraina: ”Rusia n-are voie să piardă”, a ordonat Wang Yi Europei. Care, tratată de Wang ca și cum ar fi nu un continent liber, ci un vasal, pare a nu se putea ridica din genunchi în fața regimului comunist de la Beijing și a globalizării conflictului cu Ucraina prin importul, de către Kremlin, a ajutorului militar nord-coreean, furnizat Moscovei cu binecuvântarea Chinei.

Contează mai puțin, în context, cum explică dregătorii chinezi de ce n-ar avea voie Rusia să piardă. În speță pentru că, în acest caz, dixit Wang, America s-ar ”concentra prea mult pe China”.

Contează prea puțin și faptul că președintele SUA se confruntă cu evidența naufragiului său în politica externă, după ce Trump aplicase neghiobia și utopia politică, promovată de școala politologică zisă ”realistă”, de a încerca să despartă Rusia de China și de a atrage Moscova de partea Americii și-a Vestului.

În schimb, contează că, ignorând eșecurile apusene în politica față de Ucraina, a cărei neabandonare a postulat-o, după ce Franța n-a ajutat niciodată Kievul suficient, dar a trădat-o prin acordurile de la Minsk, Macron a cerut, în cuvântarea sa din Parlamentul Britanic, un acord necondiționat și imediat de încetare a focului în Gaza.

Și contează că a estimat, delirant, că războiul din fâșie ar reprezenta ”o amenințare la adresa securității noastre colective”.

Căci în mod evident nu este așa.

Semnificațiile europene ale ipocriziei președintelui Franței în discursul din fața parlamentarilor britanici

Macron părăsește, cu cererea lui, aplaudată de stânga britanică și de întreaga suflare islamistă globală, ideile și valorile europene și occidentale, precum și linia UE, care, știind de ostaticii captivi încă în Gaza, n-a solicitat Israelului un absurd armistițiu imediat și ”necondiționat”, implicând negarea antisemită a dreptului la autopărare a statului evreu.

A făcut-o, iată, spre bucuria teroriștilor și a extremei stângi apusene, Macron. Care încalcă, astfel, consensul UE, spre a păși pe drumul unilateral al ostilității antiisraeliene și al promovării țelurilor islamiste. Căci, până acum, Comunitatea Europeană n-a îndrăznit să ignore efectele faptului că mai sunt captivi zeci de ostatici israelieni în Gaza, în teritoriile controlate de teroriști. Jihadiști, care refuză să-i elibereze pe civilii răpiți.

Dacă e realmente atât de preocupat de ”securitatea noastră colectivă”, nu e clar unde a fost și de ce a tăcut Macron când teroriștii islamiști ai Hamas, interpuși ai Iranului, pregăteau invazia în Israel și masacrul din octombrie 23? Sau când, în pregătirea acestei băi de sânge antisemite, de o amploare fără pecedent de la Holocaust încoace, Parisul cocoloșea regimul sponsor al terorismului de la Teheran? Sau când Republica Islamică punea în pericol întregul Orient Apropiat, înarmând milițiile teroriste Houthi și încuraja pirateria în Marea Roșie? Ori când amenința cu nenumărate rachete statul evreu prin intermediul arsenalelor baliste ale Iranului și ale interpoușilor săi din Liban și Irak?

Oare ce l-a împiedicat în deceniile trecute pe Macron să sesizeze că terorismul islamist (nu apărarea democrației liberale israeliene de mișcări și regimuri totalitare, islamo-fasciste) reprezintă o amenințare la adresa ”securității colective” a Vestului, un Occident din care Israelul face, politic și axiologic, parte?

Șmecher cum e, președintele Franței nu s-a dat în lături să gâdile aprehensiunile și instinctele împăciuitoriste, americane, împărtășite de președintele Trump, căruia nu-i plac războaiele și, cu atât mai puțin, cele îndelungate. Prin urmare, Macron și-a împodobit discursul cu un avertisment împotriva prezumtivelor ”războaie perpetue”, sintagma la modă în rândul extremei drepte izolaționiste și antisemite, americane, care e ostilă alianțelor militare ale SUA.

Viclean, liderul de la Elysee a cerut ce-i drept eliberarea ostaticilor israelieni, admițând că Hamas nu mai trebuie să fie un pericol pentru Israel, dar revendicările liderului francez din Parlamentul britanic ar împiedica, dacă ar fi satisfăcute, fix realizarea acestor deziderate. Pentru că una vorbim, alta dorim.

Ce se dorește în palatul prezidențial de la Paris? Sau în alocuțiunea lui Macron din venerabilul Parlament britanic?

Simplu: Macron a insistat și la Londra să mai răsplătească odată terorismul Hamas, debitând enormități despre o presupusă ”amenințare regională” și globală enormă, care ar emana, chipurile, de la războiul din Gaza.

Liderul de la Élysée s-a ferit să precizeze însă cine deține armele și voința destabilizatoare în stare ”să amenințe” pretinsa ”securitate a tuturor”.

În fine, în tentativa lui de a obține susținerea extremei stângi și islamiste, franceze, Macron și-a repetat enormitatea cu privire la prezumtiva ”necesitate” a ”implementării soluției celor două state”, ca presupusă ”unică rezolvare” a conflictului israeliano-palestinian, ocolind cu grijă, în acest context, adevărul. Iar adevărul este că nu un nou stat palestinian (după cel din Iordania) – a cărui recunoaștere vrea Macron s-o obțină de la Regatul Unit – e problema în conflictul din Orientul Apropiat, ci refuzul repetat articulat al antisemitismului musulman de a accepta prezența evreiască acasă la ea, în Israel. Deloc întâmplător, din anii 30 ai veacului trecut, evreii și israelienii le-au oferit arabilor de 5 ori, (în medie mai frecvent decât o dată la fiecare 20 de ani) crearea statului palestinian, despre care grăiește, oarecum în dodii, Macron, pentru că să nu fie evident că între poziția lui și cea a islamiștilor diferența s-a redus și începe să tindă spre zero.

Una peste alta, discursul rostit de Emmanuel Macron în fața celor două camere ale Parlamentului britanic va fi probabil cotat, de istorie, ca un document al ipocriziei franceze, al neputinței, al rușinii și nerușinării europene.