De ce n-ați semnat legea anti-antisemită, d-le Dan? Și ce libertate se cere apărată?

Da, legile trebuie să fie clare, ca să poată fi aplicate. Dar cea anti-antisemită retrimisă CCR chiar nu era?

Nu a făcut președintele României, Nicușor Dan, jocul extremei drepte, al antisemiților cu deziderate genocidare, al legionarilor și naziștilor?

Așa pare, după ce, invocând argumente avansate și de liderii extremiști din Parlamentul României, Dan refuzat să semneze înăsprirea legislației privind organizațiile cu caracter fascist, retrimițând legea Curții Constituționale. I-a trimis deci Curții legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență nr. 31/2002 interzicând organizațiile, simbolurile și faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob.

Poziția Curții Constituționale

Or, CCR respinsese ieri obiecțiile de neconstituționalitate avansate de partidele extremiste POT, SOS și AUR împotriva Legii modificate de combatere, să-i spunem, a antisemitismului și xenofobiei, act normativ care nu i-a plăcut președintelui Nicușor Dan.

Potrivit CCR, adoptarea legii care afirmă că răspândirea prin intermediul unui sistem informatic a materialelor antisemite, fasciste, legionare, rasiste și xenofobe, negarea sau diminuarea Holocaustului, precum și negarea crimelor de război ”va constitui infracțiune și va fi pedepsită cu închisoare…”, nu reprezintă o ingerință asupra libertăţii de exprimare. CCR s-a bazat în sentința ei pe jurisprudența europeană, în speță a CEDO.

CCR și-a întemeiat decizia și pe prevederea legii, potrivit căreia ”nu constituie infracțiune fapta dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public”.

Un punct de vedere evreiesc

În reacție la (ne)hotărârea prezidențială, deputatul Silviu Vexler, care reprezintă comunitatea evreiască din România, a hotărât, cum releva el joi, pe FB, să returneze azi ”distincția pe care am primit-o din partea Statului Român – Ordinul Național pentru Merit. Având în vedere atitudinea și poziționarea publică a Președintelui României, domnul Nicușor-Daniel Dan, dar și consecințele acestora, îmi e imposibil să păstrez acest Ordin.”

Căci ”mesajul care transpare din sesizarea domniei sale, adresată” ieri ”CCR împotriva legii de combatere și sancționare a extremismului este unul de relativizare a pericolului prezentat tocmai de extremism. Efectul acțiunii Președintelui României în societate, direct sau indirect, va fi de încurajare a promovării în continuare a ideologiei legionare, a conducătorilor organizațiilor extremiste, inevitabil, a antisemitismului și a tuturor formelor de extremism”.

Protestul parlamentarului român e foarte comprehensibil.

Cum s-a justificat Nicușor Dan. Și ce-ar putea fi îndărătul deciziei lui

Președintele României pretinde, pe considerente ipocrit avansate și de extremiști antidemocratici, în numele libertății și democrației, că proiectul de lege (antifascistă) care i s-a prezentat la semnare n-ar fi clar. Că lipsa limpezimii definițiilor din lege ar fi criticabilă, căci ar putea duce la o posibilă restrângere a libertății de exprimare,  a dreptului la informare și a accesului la cultură.

Or, legea stipulează că”nu constituie infracțiune fapta dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public”. De ce nu i-a ajuns această precizare, de ce nu i-a fost suficientă această limitare președintelui? Ce mai vrea?

De ce se joacă într-o chestiune atât de sensibilă?

Nu știm. Există deci bănuiala nu lipsită de oarece temei, că opoziția lui, materializată în întoarcerea din drum a proiectului legislativ antifascist și anti-antisemit, unul atât de important într-o epocă în care extrema dreaptă acaparează tot mai amenințător spațiul politic românesc, iar ura pe evrei a devenit o acută problemă globală, ar fi altceva decât pare.

E trist, dar nu se poate exclude ipoteza că preluarea parțială, de către președintele României, a argumentelor Dianei Șoșoacă, ar putea fi corolarul inevitabil al unor atitudini și prietenii mai vechi pro-legionare sau pro-extremiste, întreținute (în trecut, sau și acum) de șeful statului. De pildă cu Antonio Andrusac, Raluca Amariei şi Dan Rădulescu, foști USR-iști trecuți cu arme și bagaje la AUR, sau cu antrenorul său de la lotul de matematică, Florin Colceag, calificat de Andrei Caramitru ca ”legionar pur și dur”. Și cu alții, eiusdem farinae.

Era previzibil actualul litigiu, extrem de pernicios pentru imaginea României?

Era. Spre deosebire de Germania, România nu s-a confruntat niciodată, onest, cu propriul ei trecut. În speță cu o moștenire culturală din care nu lipsesc paginile cele mai nefaste ale culturii europene, semnate de un Nicolae Iorga, de un Octavian Goga, de însuși Eminescu.

Prea puțini evidențiază că a existat și există în cultura și în elita politică românească și tendința salvatoare. De pildă a unui Alexandru Ioan Cuza. Cum n-au lipsit din scriitorimea și clasa ei politică antisemiți siniștri, ca Ion Brătianu, Mihail Kogălniceau, A.C. Cuza. Iar din tagma scriitorilor un ins grav atins de boala antisemitismului, ca Ion Slavici. Dar și, la antipod, un nenea Iancu. Un genial Ion Luca Caragiale.

După Holocaustul românesc, prea mulți scriitori dintre Carpați și Dunăre au ignorat pernicios subiectul, ori s-au înscris, iresponsabil, în echipa naționalistă a echivalării, etic false și istoric revizioniste, a exterminării evreilor cu ceea ce Paul Goma a numit Holocaustul Roșu.

Alte antecedente. Și regretabile neajunsuri și restanțe

Nici Monica Lovinescu, nici Nicolae Manolescu sau Dorin Tudoran n-au jucat un rol fast în clarificarea unui trecut minat de rinocerizarea unei părți a intelectualității românești în anii 30. Patriotismul românesc autentic, nu cel mimat de extremiști, cere imperativ cu totul altceva. Reclamă cinstea și demnitatea unei confruntări fără menajamente cu marile capcane în care a căzut o parte prea mare a națiunii. Și cu ideologii care au împins-o spre prăpastie. Înseamnă inadecvarea unor culturnici să se cenzureze parte din literatura și publicistica română?

Nicidecum. Înseamnă dezbaterea ei adecvată, luminată, înțeleaptă.

Nici Biserica Ortodoxă n-a parcursul drumul autoreflexiv, interogator și autocritic pe care a pășit, după cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica Romano-Catolică, prin curajoasele reforme inițiate de Conciliul Vatican II, întru înțelegerea și depășirea rolului jucat de religia și de cultura creștină în catastrofa care a dus la antisemitism rasist și la Holocaust.

În plus, nici legislatorii n-au făcut apel la o expertiză juridică, filologică, istorică, politologică și sociologică suficientă. Date fiind rateurile repetate și sistematice ale justiției din ultimele decenii, încrederea în magistrații români, chemați să interpreteze situații, ieșiri și poziții complexe, tinde spre zero, astfel încât președintele cere o dezirabilă și exhaustivă, dar utopică claritate a unei legi acoperind o arie prea vastă ca să se poată lipsi de interpretare judiciară.

Date fiind similitudinile istorice în materie de Holocaust și complicitatea antonesciană la proiectul nazist al exterminării evreilor europeni nu era nevoie de prea multă minte ca să se folosească legislația germană în domeniu ca sursă de inspirație. Și să se copieze parte din ea. La rigoare, toată lumea știe azi ce e și ce mesaj transmite o zvastică. Sau salutul nazist. La fel, e notorie direcția politică a unor Codreanu și Sima, a Gărzii de Fier, a mareșalului, a statului național-legionar și a succesorilor și adulatorilor lor.

Și totuși…

Dar nici ura pe evrei, nici exprimarea ei nu se pot interzice prin lege. Antisemitismul e, între altele, fie o maladie a nervilor și psihicului, deci o boală mintală, fie o concepție despre lume și viață. Nici una nici alta nu se scoate, în mod normal, în afara legii. Și, până la urmă, nici nu trebuie, de vreme ce antisemitul se pedepsește, până la urmă, singur, pornind pe drumul bătăliei împotriva lui Dumnezeu într-un război smintitor, pe care nu-l va putea câștiga.

Iată de ce am fost și rămân un puternic promotor al libertății de exprimare și un la fel de viguros adversar al îngrădirii ei. A tabuiza subiecte în locul discutării lor corecte și inteligente nu ajută dezbaterii leale și lămuririi autentice a maselor prostite de agitprop. Iar cultura nu suportă cenzura.

Nu consider însă că e o îngrădire a acestei libertăți să se interzică și să se pedepsească ferm atât instigările la violență (împotriva evreilor sau a altor grupuri etnice, religioase și minoritare), cât și negarea totală sau parțială a Holocaustului. Cea din urmă nu e o părere, ci răspândirea unui set de minciuni mai crase ori subtile, dar dovedite, despre uciderea de către naziștii lui Hitler și aliații lor a evreilor europeni. Ea mai ucide o dată, verbal, și umilește victimele lui Hitler, Antonescu et comp din nou, pregătind următorul Holocaust atât de eficient, încât teroriștii Hamas, inspirați de antisemitismul nazist și comunist exportat repetat în Orientul Apropiat, l-au și redemarat la 7/10/23.

Iar incitarea la violență și discriminare nu e protejată de lege nici măcar în țara libertății exprimării, care e America.

Pe de altă parte, legea nu va putea suplini carențe cultivate și amplificate vreme de un veac. Și nu va putea înlocui efortul considerabil al muncii de elucidare a trecutului, precum și dezbaterea curajoasă, necesară societății românești, din cauza lipsei cărora prea mulți români cad pradă lesne celei mai infecte propagande. Și smintirii iscate de ea.