Summitul americano-israelian de la 7 iulie

Traversăm momente epocale. Și periculoase. Lumea liberă e astăzi la răspântie. Căci America pare să fi rezistat ispitei de a renunța la ajutorarea militară puternică a Ucrainei și de a-i lăsa pe teroriștii Hamas să câștige războiul cu Israelul.

Întâlnirea de la 7 iulie dintre liderii SUA și Israelului, Trump și Netanyahu, a treia de la Casa Albă a israelianului, o onoare de care niciun alt lider străin n-a avut parte, a alimentat speranțele într-un rapid final al războiului din Gaza. În mod straniu, întâlnirea a avut loc fără pompa obișnuită, fie pentru că persistă tensiuni între cele două guverne, fie pentru a se evidenția seriozitatea și caracterul istoric al momentului.

”Avem în fine șansa unui acord de pace, domnule prim-ministru, și sperăm să vină rapid”, a spus emisarul lui Trump, Witkoff, adresându-se oaspetelui său, care l-a măgulit de această dată pe președinte, propunându-l pe șeful statului american pentru Premiul Nobel pentru Pace. ”Pentru că merită”.

În Times of Israel, David Horovitz amintește, în context, de diferența ca de la cer la pământ între atitudinea de luni a lui Trump și cea afișată de el nervos și furios, cu două săptămâni înainte, când liderul Casei Albe îl sunase pe premierul israelian, ca să ordone revenirea la baze a avioanelor IDF, expediate în Iran să pedepsească o încălcare iraniană a încetării focului.

Altfel decât atunci și decât în prima sa întâlnire la Casa Albă cu președintele Ucrainei, Zelenski, Trump n-a încercat să-i forțeze public mâna oaspetelui său de la cârma unui stat pro-occidental agresat și invadat, a cărui armată încercă să-l învingă pe agresor. În schimb, lui Netanyahu i s-a permis să explice de ce, oarecum în răspăr cu dorința președintelui american de a se opri ostilitățile și a se aduce acasă toți ostaticii din Gaza, finalul războiului trebuie să fie ”fără Hamas”. Cu gruparea islamistă deci distrusă și cu liderii ei expatriați. Și fără un nou stat palestinian cu independență deplină, care, potrivit lui Netanyahu ar fi rețeta unei catastrofe.

Are Netanyahu dreptate în aceste privințe?

Evident că are. Supraviețuirea Hamas și mai ales perpetuarea jihadiștilor suniți ai Frăției Musulmane de obediență iraniană în fâșie ar transmite un semnal devastator. S-ar afirma că unei grupări teroriste i se poate permite să comită o tentativă de genocid antisemit, nazist, efectuat chiar mai intens, euforic și insolent decât exterminările hitleriste, fără ca oștirea terorist-genocidară cu pricina să plătească prețul suprem al dizolvării ei. S-ar  eterniza astfel trauma israeliană de la 7 octombrie. S-ar compromite descurajarea, factor cheie în conflicte militare. S-ar pune bazele unei entități teroriste care să reia genocidul, în viitor, astfel încât crearea statului palestinian cu pricina ar fi, în opinia liderului de la Ierusalim, un proiect ”sinucigaș” pentru Israel. Dreptate are.

Dar dreptatea e una. Trump e altceva

Președintele american vrea, neapărat, Premiul Nobel pentru Pace, pe care e greu de crezut că-l va primi, deși l-ar merita net mai mult decât predecesorul său, Obama, un laureat incontestabil prematur și nevrednic. Prin urmare, liderul administrației americane își fixează țeluri pacifiste și absolut nerealiste, pe care le impune în ciuda potențialelor lor consecințe dezastruoase.

Oprirea războiului din Iran înaintea schimbării de regim islamist la Teheran riscă să mai dea enorm de mult de furcă nu doar mult jupuitului și prigonitului popor iranian, ci regiunii și întregii lumi, deci și Statelor Unite.

Pentru că și în actuala confruntare, regimul totalitar de la Teheran a demonstrat, între altele, că dispune de rachete balistice perfect capabile de precizia necesară bombardării de baze militare israeliene, în vreme ce scutul anti-rachetă israelian și american s-a dovedit penetrabil. Iar prezervarea la cârmă a unui regim Khamenei al cărui obiectiv suprem e distrugerea Israelului, a Statelor Unite și a întregului Vest e rețeta refacerii potențialului său nuclear.

Trump crede, evident, că poate compensa perpetuarea pericolului iranian prin implicarea, în Acordurile Abraham, consfințind durabile păci arabe cu Israelul, a unor țări importante din regiune, precum Siria și Arabia Saudită. Dar, ca de obicei, Trump, care nu este un Churchill sau Reagan, nu bate cu privirea, ca om politic, suficient de departe.

Dimpotrivă. Cât timp i se permite Republicii Islamice (și Qatarului) să dăinuie, jihadismul va rămâne în viață, va continua să fie finanțat cu petrodolari și se va extinde iar. Poporul iranian și vecinii săi vor continua să fie terorizați. I-ar mullahii își vor reface impactul global, demonstrat tot mereu când au ucis sute de evrei și de americani, din America de Sud până la Beirut, din Irak până în Yemen, și din largul coastelor Mării Roșii până în Europa de Vest și Statele Unite.   

Viitorul cu sau fără Hamas. Și cu sau fără Republica Islamică

În plus, extinderea Acordurilor Abraham e greu de conceput fără pacificarea fâșiei Gaza. Profitând de inerentele dificultăți ale unui război anti-terorist purtat în zone dens populate, în care armata învingătoare refuză să aplice metodele dure transpuse de azeri împotriva armenilor din Karabah, de nemți împotriva africanilor și de turci împotriva creștinilor la începutul secolului trecut, de ruși în Ucraina și tot de ei și de anglo-americani împotriva Germaniei lui Hitler, Hamas a reușit, până acum, să se mențină sub arme. Și, deci, la butoane. În ciuda masivei reduceri de efective, gruparea teroristă din Gaza e încă în picioare, omoară, și speră, evident, să învingă, supraviețuind pe spinarea șantajului cu ostaticii, a căror eliberare completă o tot amână la calendele grecești.

Plină de iluzii și de gărgăuni antisemiți, parte din lumea liberă continuă fie să vrea victoria teroristă, fie să creadă, aparent, în amăgitoarea idee a unor soluționări ”negociate” ale unor conflicte ce reclamă victorii militare clare, căci sunt considerate existențiale și identitare de entități totalitare a căror rațiune de a fi e nimicirea fără rest a inamicilor lor. În acest caz, a Israelului și a Statelor Unite.

Exponent al unora dintre iluziile stângii, fostul guvernator al Hong Kong-ului, Chris Patten, departe de a vedea corect primejdia sino-ruso-iraniană, a publicat în Dilema un vitriolic comentariu antitrumpist. Omul susține, contrafactual, că s-ar ”găsi greu valori împărtășite de majoritatea liderilor liberal democrați cu Trump”, și că ”SUA nu ar mai fi un partener de încredere”, iar decizia bombardării siturilor nucleare iraniene, adoptată de președintele american, ar fi criticabilă. Pentru că șeful Casei Albe n-ar fi ”recurs la diplomație spre a convinge Republica Islamică să renunțe la ambițiile ei nucleare”.

Halal ”n-a recurs”. De la începutul noului mileniu, aceste negocieri americano-persane pe tema secretului program nuclear iranian, început subteran la Natanz, n-au încetat nicio clipă. Nici măcar acum.

Dar acesta este Chris Patten, care crede, în răspăr cu adevărul istoric și experiența unei jumătăți de veac, că ”unitatea și cooperarea occidentală sînt în mai mare măsură dispuse să încurajeze Iranul să joace un rol internațional mai constructiv și mai pașnic”. Păi de ce nu l-a jucat, în ciuda faimosului Iranian Deal al JCPOA?

Acestea sunt iluziile Vestului, care crede excesiv în diplomație și, parțial și ale lui Trump. Aceasta e lipsa de discernământ a unei publicații ca Dilema, care tipărește fără lămuririle necesare materiale contrafactuale.

Problema izolaționismului american

Iluziile și urile antisemită și antiamericană reclamă victorii ale Rusiei, ale Iranului, ale Hamas. Or, pare că, în ultimele zile, Trump a început să se desprindă și în privința Rusiei și Ucrainei de aceste amăgiri, puternic împărtășite de izolaționiștii ziși, aiurea, ”realiști”, din aparatul său militar și informațional, ca Elbridge Colby, insul care a decretat aberanta oprire a livrărilor de rachete anti-rachetă Kievului pe bază de prezumtive scăderi periculoase de stocuri.

Acest izolaționism, asumat și de vicepreședintele Vance, absent de la întâlnirea cu Netanyahu, ca și de un influencer ca Tucker Carlson, care a oferit o foarte populară platformă minciunilor propagandistice ale Iranului, printr-un interviu cu președintele iranian Pezeshkian, ar putea însă reveni în prim plan, dată fiind inconsistența intelectuală a lui Trump, popularitatea, mai ales la stânga spectrului politic, a urii anti-evreiești și infamiei unei prese de agitprop antioccidental.

Căci tentația retragerii Americii îndărătul malurilor oceanelor Atlantic și Pacific e foarte mare. E foarte populară în ample segmente spălate pe creier de dincolo de ocean. A-i sucomba în această lume globalizată ar pune întreaga lume liberă, inclusiv Statele Unite, în maxim pericol.

Viitorul va depinde mult de capacitatea liderilor apuseni responsabili, ca șeful NATO, Rutte, cancelarul german Merz și premierul israelian Netanyahu, de a-l influența constant în bine pe președintele american.