România ca problemă a NATO. Și a libertății presei

La București par să aibă mare trecere basmele cu împăratul gol și cu Pinochio. Și întrebarea: de ce parte se situează România? E în tabăra Rusiei lui Putin?

”În clipa de față, cea mai mare amenințare de securitate pentru NATO în zona Deltei Dunării se dovedește a fi conducerea României” a declarat recent Cristian Tudor Popescu, comentând declarațiile șefului statului român privind căderea unor drone ruse în România.

Conducerea României susține, oficial, că se situează de partea Ucrainei, iar nu a Rusiei, cum ar vrea extremiști putinofili ca senatoarea Șoșoacă. Dar așa e?

Demnitari apropiați Cotroceniului și guvernului slujesc sigur propagandei ruse, calomniindu-i pe ziariștii care nu s-au lăsat prostiți de subterfugiile și aberațiile unor oficiali și au transmis informații și analize corecte, fiind acuzați, din această cauză, că ar face ”jocul Rusiei”.

Răfuială cu presa la București

Această învinuire nu e, democratic vorbind, o bagatelă. Ea trebuie luată cu atât mai mult în serios, cu cât anunță, după vechiul obicei al dictaturilor, cleptocrațiilor și democrațiilor defecte, surprinse pe picior greșit, un efort de cenzurare a presei independente. Pe ideea că, dacă regimul a făcut-o de oaie, măcar să se recurgă la reepresiune ca să nu se afle, să se pună batista pe țambal, să se impună botnița, iar presa să tacă, sub amenințarea prigoanei, chitic. Toate acestea ar conveni de minune aparatului de propagandă rusesc și ar transforma România în activa Kremlinului.

Îi datorez publicistului și politologului român Alexandru Gussi, autorul unui excelent articol publicat vineri de Contributors.ro (1), informația despre o cerere insolită a deputatului PNL Pavel Popescu…fost șef al Comisiei de apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților și membru supleant al delegației parlamentare a României la NATO. Acest parlamentar român a revenedicat”schimbări legislative” grabnice. Fiindcă ”…într-o situație gravă ca aceasta, când Președintele, Premierul și Ministrul Apărarii (oricare ar fi ei) încearcă să managerieze discret situația care poate oricând escalada, o bună parte din presa din România se comportă atât de toxic, trebuie să schimbăm legislativ rapid, niște lucruri…Sunt absolut șocat că unii moderatori/jurnaliști ajung să facă jocul propagandei rusești într-un mod extrem de eficient și toxic pentru țara noastră…România”, a mai spus el, ”este apărată, până la ultimul centimetru”.

Desigur. E apărată până la ultimul centimetru de dronă rusă, nu-i așa, de un președinte, miniștri, inclusiv al apărării, care, deși fac țara de rușine, n-ar avea chipurile, de dat democratic socoteală. Și de un deputat care sugerează necesitatea introducerii cenzurii, pentru ca să li se ascundă jena și nimeni să nu le dea pe față minciuna și inadecvarea.

Iar Pavel Popescu încă n-a demisionat din funcțiile sale, semn că PNL îl tolerează. Poate că acceptă și ideea cenzurii. Cât de ”liberal” mai e acest partid românesc? Sau nu mai e românesc?

Strategia tăcerii, escamotărilor, minciunii

Modul în care regimul de la București a gestionat atacul cu drone rusești căzute pe pământul țării ridică, deci, întrebări îngrijorătoare, care sunt departe de a fi fost lămurite. Și continuă să suscite, în timp ce scriu aceste rânduri, reacții dintre cele mai alarmante.

S-a aflat între timp că autoritățile române au încercat să împiedice investigațiile de la locul faptei ale reporterilor ajunși joi la locul impactului dronei ruse explodate luni pe pământ românesc, la scurt timp după ce agenții de la centru găsiseră fragmentele aparatului de zbor fără pilot. Deflagrația lui în România, cu mai mult de trei zile înainte ca autoritățile de la București să admită în fine că s-au ”găsit rămășițe de dronă” în țară, fusese filmată la 4 septembrie de ucraineni.

Iată cum descrie, între altele, jurnalista televiziunii Antena 3/CNN, Cătălina Smereca, reluată de Libertatea, momentul din ziua detectării resturilor de dronă din România, cu tot cu încercarea oamenilor ministerului apărării sau serviciilor secrete de a escamota craterul deflagrației: ”Am găsit etichete cu serii, am găsit foarte multe șuruburi, foarte multe bucăți din carbon. Ei au acoperit inclusiv craterul produs la impactul cu solul. Am săpat cu mâinile ca să scoatem de acolo tot ce era, pentru că acolo erau cele mai multe bucăți din aparatul ăsta, acolo am găsit șuruburile, am găsit etichete cu serii, bucăți din fuzelaj. Au încercat cumva și atunci să acopere, pentru că craterul era acoperit cu paie, foarte multe crengi”.

Dincolo de jalnicul spectacol al decredibilizării țării, prin devoalarea necruțătoare a iresponsabilității unor oficiali români, în frunte cu șeful statului, care au înșelat zile în șir nu doar încrederea propriului popor, ci și pe a aliaților din NATO, încercând să escamoteze inclusiv craterul uneia din drone, se pun două probleme majore. Ce cauze au avut acest comportament al autorităților și unele reacții ulterioare, nu mai puțin iresponsabile, cum e incriminarea jurnaliștilor care au spus adevărul? Și ce înseamnă toate acestea pentru români și pentru aliații occidentali?

Să recapitulăm. Autoritățile române, în frunte cu președintele României, Iohannis, cu ministrul apărării, Tîlvăr, și cu ministra de externe Odobescu au mințit repetat, zile în șir, negând în tot acest răstimp survolul și impactul cu solul românesc al dronelor ruse, înainte de a verifica informațiile pertinente furnizate imediat de ucraineni. Când vocilor solitare și izolate ale presei românești independente li s-au adăugat glasurile și ochii unor jurnaliști de investigație s-a trecut la stropșeli, apostofări și amenințări cu cenzura. Pe ideea, că ”NATO ne apără cum nu se poate mai bine”. Dar cu valorile NATO, care includ esențial respectarea libertății presei, senatorul Popescu nu pare să aibă vreo treabă.

Rădăcinile politice și psihologice ale situării alăturea cu drumul a oficialilor români

Alexandru Gussi se oprește la semnificațiile întârzierii cu care autoritățile au început să-și rectifice poziția situată inițial complet în răspăr cu adevărul. ”Reacția inițială și mai ales întârzierea cu care a fost corectat tirul, deși devenise evident faptul că cei care contraziceau varianta oficială erau mai convingători, nu țin de o simplă eroare de comunicare”, relevă el.

Gussi îl citează pe fostul ministru al apărării, Dâncu, potrivit căruia oficialii români au reacționat inițial ”reflex”. Se deduce că ”reflexele instituționale nu sunt atât de pro-ucrainiene pe cât ne-am fi putut imagina în actualul context…”, refluxul fiind nu ”cel de a condamna ceea ce putea și poate fi interpretat ca o provocare a Rusiei, ci de a contrazice categoric poziția Ministerului de Externe din țara vecină. Nu e vorba aici numai de lipsă de empatie față de drama Ucrainei, ci și de o dorință de a semnala zgomotos că noi suntem eventual mincinoși, dar mai ales suntem inteligenți, știm că Ucraina are nevoie de o implicare mult mai directă a NATO, iar astfel de incidente o pot ajuta…pentru că scopul fixat de Aliați este de a evita orice escaladare a conflictului nostru cu Rusia.”

Pe scurt, potrivit lui Gussi, ”faptul că România a reacționat astfel nu ar fi exclusiv rezultatul unei strategii naționale, ci și în spiritul recomandărilor NATO”.

Acum înțelegem mai bine dedesubturile tăcerii, zile în șir, a tuturor responsabililor taberelor implicate, în afară de ai Ucrainei.

Au tăcut rușii, zâmbind pe sub mustață sau râzând fericiți cu mâna la gură. Jenați, au tăcut și oficialii NATO și ai SUA, cot la cot cu ai românilor. Pesemne până când cineva a înțeles, la Washington, că, dată fiind geolocația, faptele nu se vor putea ascunde la nesfârșit și a dat lumină verde rectificării.

La București se va fi dat un semnal și ministrul Tîlvăr a plecat într-un tardiv pelerinaj la Plauru, comuna Ceatalchioi, să caute în noroi. Cu asemenea ministru vai de noi, în caz de război.

Are dreptate Alexandru Gussi (2)să releve că minciuna legitimată strategic și prin aliați nu rămâne mai puțin rușinoasă și decredibilizatoare; la fel să releve, pe lângă ridicolul în care au plonjat președintele și guvernanții români, că e ”greu de crezut că e interesul NATO ca reprezentanții României să nu mai fie luați în serios”; și, în fine, că toate acestea dau ”apă la moară pro-rușilor și ucraineano-scepticilor care au văzut poziția (conducerii române) ca pe o confirmare oficială a unei părți a tezelor lor” și întăresc ”discursul conspiraționist pro-rus”.

În fine, e excelentă observația politologului român că ”elita politică (românească) are un complex de superioritate față de orice argument ideatic, moral, de bun simț. Nu minciuna te frapează în atitudinea oficialilor, nu minciuna a caracterizat discursul inițial atât de categoric al lui Klaus Iohannis, ci indiferența față de adevăr.”

Care e, de fapt, în opinia mea, o formă de dispreț față de cetățenii României și o desconsiderare flagrantă nu doar a drepturilor lor, ci și a cutumelor democrației și civilizației.

Inducerea în eroare la grămadă: NATO și cetățenii români. Și efectele inadecvării

Or, NATO nu este un simplu pact militar. E o alianță bazată pe valori. Ce valori? Ale democrației liberale. A acelei ordini care se bazează pe răspundere, pe libertate individuală și civică, pe drepturile cetățenești.

Nu ajunge că România nu-și prea poate ajuta aliații și partenerii pentru că, în ciuda suplimentării bugetului ei militar, ajuns oficial la 2,5% din PIB, are o armată cu moralul la pământ și capacitatea de luptă în stare jalnică, de vreme ce numărul ofițerilor care fug din ea s-a triplat în ultimii ani. Mai nou, guvernanții contravin intereselor aliaților ei și printr-o politică iresponsabilă, care-o discreditează, subminând valorile morale și politice ale întregii Alianțe Nord-Atlantice.

Iar toate acestea se combină cu trufia găunoasă a complexului de superioritate al guvernanților români. Semeția lor de nimic justificată, amplifică la maximum ridicolul fără margini în care se scaldă, ispitindu-i să recurgă la cenzură și represiune, ca să nu se vadă fără milă devoalată în massmedia goliciunea împăratului.

Întru reînveșmântarea lui ad hoc se vehiculează încă o minciună pe cât de șmecheră, pe atât de sfruntată în spațiul public, care acreditează basmul prezumtivei maturități a autorităților, mințind, chipurile, nu din prostie și incompetență, ci ”ca să nu sperie populația”.

Dezastrul e agravat, din păcate, de inadecvările unora din liderii SUA și ai NATO, care-și continuă derapajul împăciuitorist față de Rusia. Același derapaj, care a dus la izbucnirea războiului de agresiune rus în Ucraina, în 2014, și la generalizarea lui, la 24 februarie 2022. Consecințele erorilor lor vor fi decontate de ucraineni. Apoi, în lipsa unei corecturi rapide de curs, de moldoveni, de români, ca și de alți vecini ai Ucrainei. În fine, de întreaga lume liberă.

——-

(1) https://www.contributors.ro/iohannis-drona-fara-nume-si-patologia-puterii/

(2) ibidem