Cum e prelucrată Ucraina prin ”nudging” să se lase păgubașă

Mai poate câștiga Ucraina războiul? Care sunt opțiunile reale ale Ucrainei după un an și jumătate de război și două luni și zece zile de contraofensivă? Dar ale Vestului? Și de ce unii români n-ar vrea ca Rusia să fie înfrântă, deși nu-l iubesc defel pe Putin?

Răspunsurile la aceste întrebări implică depistarea replicii corecte și realiste la altă chestiune. Ce fel de război are loc la est de granițele statelor NATO?

În Ucraina, Rusia a declanșat un conflict pe viață și pe moarte. Miza lui: nimicirea Ucrainei, a statului și națiunii ucrainene, a limbii și culturii, a identității lor. Acest fapt e demonstrat. E, deci, un război genocidar.

În plus, e un război care pune în pericol nu doar Vestul, la ale cărui valori aderase Ucraina, stârnind astfel furia genocidară a inamicului său, ci întreaga ordine mondială, punând sub presiune libertatea și demnitatea tuturor.

Cum se adecvează Vestul la misiunea combaterii primejdiei planând și asupra sa, a valorilor pe care se bazează, a intereselor sale elementare, dar și asupra ordinii globale de sorgine anglo-saxonă?

”Nu există silnicie din partea Vestului ca Ucraina să amorseze negocieri de pace cu Rusia” a spus marți, 15 august, șeful Consiliului de securitate de la Kiev, Oleksii Danilov. Care, explicând impresia răspândită că așa stau lucruruile s-a arătat uimit, a înfierat ”posibila” imixtiune a armatei de trolli a Rusiei, ori proasta înțelegere a situației în mintea și scrisul comentatorilor din internet.

Minciuni prin omisiuni

Aș vrea să-l cred pe Danilov. Aș vrea să aibă dreptate. Aș vrea să facă pe prostul, ca să menajeze sentimentele și serviciul de public-relations al mai-marilor occidentali. Iar dacă nu, aș vrea să înțeleagă de ce n-are dreptate, chiar dacă, tehnic și literal, nu a mințit. Atâta doar că n-a spus întregul adevăr.

Care este următorul: Vestul, în frunte cu principalele lui puteri economice, ambele conduse de realpoliticieni progresiști, înrâuriți de stânga radicală, în speță SUA și Germania, controlează prin livrările de arme capacitatea militară a Ucrainei astfel, încât să nu o lase să învingă în război.

Ideea e să nu capituleze, dar nici să-i bată măr pe ruși. Prin urmare, un efect pe care par să mizeze ambele guverne, regimul Putin rămâne la putere și viitorul nu ne mai rezervă, aparent, nimic dramatic.

Părerea mai-marilor occidentali care promit mult și bine Ucrainei, dar îi furnizează puțin și prost e exprimată net mai elegant și mai doldora de subterfugii, rezerve, nuanțe, rețineri și precauții de armata lor de comentatori serviabili din puzderia oficioaselor țărilor aliate și aliniate.

Influenceri influențați, părerologi sugestionați

Unii mai vând iluzii. Potrivit lor, liderii de la Washington și Berlin, ca și politologii care le țin isonul ar vrea toți același lucru. Și anume, victoria Ucrainei, deși sunt prudenți și n-au realizat, poate, natura războiului și deznodământul lui, dacă lucrurile nu se schimbă. Or, lideri apuseni precum cancelarul Scholz au evitat cu grijă să rostească sintagma cheie: ”victoria Ucrainei”.

Alții, mai onești, au trecut la scrisul de ample articole în care-i recomandă locvace Ucrainei exact ce afirmă Danilov că nu ar face Vestul. (Și nici nu face deschis. Dar cu atât mai abitir pe din dos).

S-au înmulțit, nu în ultimul rând în România, vocile politologilor care și-au asumat decizia Vestului de a da Ucrainei cu țârâita doar arme incapabile să schimbe strategic situația de pe teren și de a o îndemna să se resemneze. Să accepte, altfel spus, că nu poate recuceri întreg teritoriul ocupat de ruși, astfel încât, cum afirmă Radu Carp, ar fi ” cel mai înțelept să ceară un armistițiu la sfârşitul acestei veri când operaţiunile militare de pe teren nu vor mai putea fi la fel de intense, din motive naturale”. Căci, după cum afirmă Radu Carp în Contributors.ro, ”de peste două luni ucrainenii nu reuşesc să ajungă la marginile “Liniei Surovikin” decât în foarte rare ocazii.. (și) apar relatări ale soldaţilor ucraineni de pe front care confirmă impenetrabilitatea aşezării adversarilor pe teren.” Cu aceeași presupusă ”impenetrabilitate” se laudă și ministrul rus, Șoigu.

Eșecul contraofensivei ucrainene e scos în evidență și de alții. După ce avertizează în legătură cu complexitatea cestiunii și ”nuanțează” foarte mult, Valentin Naumescu ajunge de asemenea la concluzia că Ucraina nu poate câștiga clar acest conflict militar. În Adevărul, el ”anulează imaginea clasică, din manualele de istorie, a sfârșitului clar și evident al unui război”, pentru a susține că într-un ”război de lungă durată, mai ales unul difuz, complex și multidimensional ca cel din prezent, care vizează schimbarea unei ordini politice internaționale, se poate câștiga și pierde în același timp”, combatanții putând fi ”deopotrivă învinși și învingători, depinzând de perspectiva” privirii.

Cu un ochi la campania ucraineană de recuceriri și la rezultalele ei modeste de până acum, V. Naumescu afirmă că ”este posibil ca Ucraina să piardă teritorii, iar contraofensiva începută acum peste două luni să aibă rezultate modeste…”, pentru ca, după numai câteva rânduri, posibilitatea să devină brusc o probabilitate: ”pe plan militar, va fi foarte greu ca Ucraina să fie la sfârșitul luptelor considerată învingătoare, în sensul victoriei totale, discuția fiind cel mai probabil în termeni de compromisuri și de negociere a unor noi linii de delimitare teritorială față de Rusia”.

Cu al doilea ochi, autorul decretează că e exclusă, în acest război, capitularea ”unei armate, în timp ce cealaltă își înfige steagul pe ruinele fumegânde ale unei clădiri simbol din capitala” inamică.

Imaginea e tare. Dar pe ce se bazează, oare, această profetică și apodictică predicție?

Pozitivism și raționalism occidental

Pe evidenta, dar nedeclarata și neoficiala politică a Vestului. Pe principiul speranță. Pe vechiul raționalism radical al analiștilor din Apus, care cred că, având invariabil baze raționale, orice conflict se va rezolva prin chibzuință, tratative și compromisuri mutual (dez)avantajoase. Și pe analiza pesimistă, monedă curentă la experții citați de CNN, a rezultatelor unei contraofensive ucrainene care, într-adevăr, lasă încă mult de dorit, fiind departe de ce-ar trebui să fie.

De ce nu e ce trebuie? Probabil ar fi fost, dacă Vestul ar fi livrat Ucrainei promisele tancuri Abrams (care n-au venit nici după peste 200 de zile de la făgăduirea lor), necesarele avioane F-16, nu mai puțin utilele rachete cu rază lungă de acțiune ATACMS și TAURUS, suficientă muniție de artilerie, drone, precum și sisteme antiaeriene, mai ales sisteme de rachete anti-rachetă de tip Patriot.

Și care e diferența dintre abordarea raționalist-pozitivistă actuală și cea de la începutul războiului, când șeful Statului Major american îi cerea Ucrainei înaintea iernii trecute, să ”negocieze” urgent?

În substanță? Niciuna. În formă? Ascunsul după deget.

A bate șaua ca să priceapă iapa

Nu e întâmplător faptul că puterile apusene au refuzat să-și pună economiile pe picior de război. Un asemenea demers e impopular. Și costisitor. Implică mesajul că-ți iei vorbele în serios și chiar vrei să-ți aperi valorile, manu militari, la nevoie. La fel de puțin întâmplător e faptul că Ucrainei nu i s-a acordat nici măcar o perspectivă de aderare la NATO, perpetuându-se în 2023 concesia pe care Angela Merkel a obținut de la americani să i se facă, în 2008, regimului Putin, la summitul de la București, refuzându-li-se aderarea la Alianța Nordatlantică Ucrainei, Moldovei și Georgiei.

Cert, din unghi moral, nu e posibil să i se refuze Ucrainei agresate și supuse genocidului un ajutor. Dar care e astfel drămuit încât să nu-i ajungă nici să trăiască, dar nici să moară. E limitat astfel încât să nu se poată salva din coșmarul securitar prin care trece din 2014, și mai ales din 2022, decât cu prețul negocierilor cu Rusia, respectiv cu prețul concesiilor teritoriale făcute Moscovei.

Întrucât o astfel de socoteală e etic și politic problematică și se întemeiază nu atât pe realitățile de pe teren ci pe dorințele pioase ale mai-marilor apuseni, Vestul nu-și etalează mâna și face declarații în doi peri, din care oricine poate înțelege orice, mai puțin adevărul.

Și pentru că are nevoie totuși de o politică în regiune, a început să recurgă abundent la ”nudging”, un soi de bătut șaua să înțeleagă iapa, de manipulat, impulsionat și îmboldit prin sugestie, iar nu prin coerciție.

Pe scurt, i se sugerează Ucrainei prin interpuși, în speță prin analiști, experți și specialiști de la diverse ziare și televiziuni, că ar fi chipurile ”optim” să se lase împinsă spre tratative. Că e ”mai bine”, mai ”rațional” și mai ”recomandabil” să se dea bătută, să renunțe, în curând, la contraofensivă și să amorseze negocieri, în ideea îndulcind hapul amar că, indiferent de concesiile teritoriale ale Kievului (chemat să cedeze mai cu seamă Crimeea) Rusia ar fi, oricum, pe termen lung, biruită.

Pentru că, după război, Rusia ar fi demografic fragilizată, dezindustrializată, ostracizată de Vest și la cheremul Chinei. Ceea ce echivalează, desigur cu faimosul vândut al blanei urusului din pădure. Dar ce contează dacă ține?

Acest ”nudging” are menirea de a influența, de a muia, de a modifica și de a reformata arhitectura decizională a unor actori sau grupuri de actori cu greutate, astfel încât Zelenski și Zalujni să cadă în final dacă nu în extaz, măcar de acord să implementeze politicile poltrone ale SUA și Germaniei.

Nudging extins

Altfel spus, nu i se zice Ucrainei că e silită să se supună. Nu i se pun în față porunci ”lipsite”, helas, ca sub Merkel, ”de alternativă”. I se dă impresia că ar avea de ales. ”Ucraina e la pupitru și decide când va negocia”, tot afirmă oficialii americani. Dar Kievului i se dă de înțeles că, din păcate, realitățile sumbre și nefaste spun că n-ar avea încotro, că binele armatei și al țării ar presupune, chipurile, concesiile și cedarea, iar Vestul nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase. Va ajuta Kievul, ca și până acum, vorba lui Biden, Scholz și omul lor de casă, Iohannis, ”cât va fi nevoie”. În schimb, dacă se dă pe brazdă, ar avea cine știe ce ipotetice oportunități.

Cum funcționează manevra? Sunt împinși în față subalternii, când și unde nu te aștepți. A ilustrat duminică metoda un oficial NATO. Care i-a sugerat Ucrainei să-i facă Rusiei concesii teritoriale, în schimbul unei potențiale aderări la NATO. E vorba de Stian Jenssen, Director al Oficiului Privat al șefului NATO, Stoltenberg. Care, ca și alți oficiali americani și vesteuropeni, a ținut să adauge, totuși că ”decizia aparține doar Kievului”. Halal.

Refractară la împunsătura primită, Ucraina a refuzat prompt și indignată oferta, prin ministerul ucrainean de externe. După care NATO s-a grăbit să-i declare Ucrainei ”sprijinul clar și nealterat”. Pentru că decizia, nu-i așa, aparține Ucrainei. Cum altfel.

Iar operațiunea de nudging nu se rezumă la influențarea Ucrainei. Îi manipulează și pe analiști.

Or, în acest război nu ”poți pierde teritorial, dar poți câștiga perspectiva unei vieți mai bune”, cum foarte greșit crede, ori susține Naumescu. Dacă Ucraina pierde fie și un metru de pământ, Rusia va fi îmboldită, pe viitor, să încerce să-i smulgă ”micii Rusii” și ceilalți kilometri. Iar agresorul, Putin, se poate ”justifica” și salva politic, prin pretextul teritoriilor câștigate, în fața poporului rus.

La rândul său, în acest război biblic, pe care liderii occidentali par să-l creadă rațional, Radu Carp ar trebui să știe că informațiile nu sunt neapărat, mereu, ce par a fi.

A ”confirma impenetrabilitatea” pozițiilor ruse confirmă doar faptul că ele par ”impenetrabile” cu armele ucrainene actuale. Pentru că, în fond, nici o poziție defensivă nu e inexpugnabilă, oricât de fortificată ar fi. Dovadă faptul că ucrainenii au cucerit în mare parte Urojaine. Și nimic din ce-au cucerit rușii nu e betonat pe veci. Căci nici o armată nu e invincibilă. Cu atât mai puțin cea rusă, care a mâncat o bătaie soră cu moartea în mai multe rânduri, de vreme ce Putin a trebuit, în septembrie trecut, să decreteze mobilizări (inutile dacă nu i-ar fi fost decimată oștirea). Și de vreme ce ucrainenii au reușit repetat să recaptureze teritorii pierdute.

Ce nu vor să știe analiștii condiționați prin ”nudging”? Faptul că Ucraina luptă cu un monstru apt de orice atrocitate. Că ar învinge dacă ar dispune de armele necesare. Că, la nevoie, va sacrifica totul, până la ultimul om, spre a se salva de amenințarea perpetuă a unui inamic hotărât s-o lichideze cu tot cu orice opoziție, orice libertate și orice demnitate.

Și că, prin urmare, Vestul se leagănă într-o iluzie extrem de periculoasă cât timp prelungește actuala sa politică pentru că se simte în siguranță, crezând, cinic, că poate miza pe reziliența și rezistența ucraineană, ca pericolul pentru statele NATO să nu devină acut. Că, lăsată să sângereze în continuare, fără arme, pentru ca să nu se ”escaladeze”, Ucraina va rezista la nesfârșit tăvălugului ruscist, iar Occidentul nu va suferi. Că nu va păți rușinea de a se regăsi în război cu Kremlinul.

Socoteala de acasă și târgul ruso-ucrainean

Acest calcul cinic e de mai multe ori greșit. Mai întâi, pentru că nu corespunde planurilor enunțate clar și consistent de Putin și de ciracii, kaghebiștii, propagandiștii ori ideologii lui bolșevico-naziști, de la Dughin la Medvedev și de la Patrușev la Soloviov, Simonian, Kiseliov și ceilalți Kirili.

Apoi, pentru că Rusia dispune de uriașe resurse și, după o perioadă de refacere, va trece la restul fostei URSS. La Moldova și republicile baltice, deci la NATO. Din care fac parte România și Polonia.

În fine, pentru că nu ține seama de ura viscerală pe care genocidul actual l-a generat între ucraineni. Ura mutuală nu va admite niciodată o înțelegere negociată cu Putin, și nici mult timp după debarcarea lui. Iar o Rusia fie și doar parțial învingătoare ar rămâne un imperiu revizionist. Pe scurt, Ucraina va refuza sugestiile occidentale pentru că opinia publică nu-i va permite lui Zelenski altceva. Și chiar dacă, forțată de americani să negocieze, țara se va preface c-o face, va torpila, cot la cot cu Rusia, orice înțelegere diplomatică până la o victorie și o capitulare finale.

Războiul ar mai putea, ca atare, dura mult. Mai mult decât vor fi dispuși occidentalii să ajute? Posibil. Dar, ajutată de est și de centraleuropeni, Ucraina își va dura propria industrie militară. Iar lumea liberă se va regăsi din nou în discordie și vrajbă, rescindată și redivizată între est și vest.

Inavuabilul motiv al putinismului mascat al unor români: istoria

Încât planurile occidentale de containment, de limitare a războiului la est de granițele NATO și de control al războiului prin drămuirea amorală a livrărilor de arme nu fac nici cât o ceapă degerată. Putin a aruncat Europa în război. Iar Europa (și aliatul ei american) trebuie, nolens volens, să-i pună capăt.

Ar fi mai bine și pentru SUA, și pentru români, și chiar și pentru ruși, ba mai ales pentru ruși, ca acest capăt să fie rapid și să presupună capitularea regimului Putin și a oștirii lui.

Ce-i determină pe mulți români să favorizeze îngenuncherea Ucrainei sau, cel puțin, un deznodământ care să-i răpească izbânda militară clară? Naționalismul. Nu neapărat cel primitiv al legionarilor și fasciștilor care propagă agitprop putinist ieftin, potrivit căruia Ucraina le-ar fi furat românilor teritorii.

Ținuturile cu pricina au fost luat cu japca românilor de Moscova, de Rusia, de națiunea alfa, colonialistă, a Uniunii Sovietice, sub lideri ruși sau rusificați, precum osetul Stalin.

Dar tot naționalism (și un soi de invidie istorică) e să nu vrei ca Ucraina să triumfe asupra Rusiei.

O atare victorie ar dovedi Moscovei că nu e invincibilă, deși exact așa ai crezut-o și a crezut-o și o parte din patria ta, când, pusă în fața unui ultimatum sovietic bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov, România le-a cedat, vai, rușilor, teritorii fără luptă. Cum făcuse țara, în pofida voinței regelui Carol al II-lea, după diktatul hitlerist de la Viena.