Întru salvgardarea unei libertăți aflate în pericol acut

La 10 august n-am cum să uit cum am fost tratat de regimul Dragnea care m-a gazat și era să mă omoare în bătaie în piața Victoriei, în 2018. Și n-am cum să nu constat că n-a fost încă pedepsit niciun făptaș. Și că, prin urmare, democrația continuă să fie în primejdie mortală. Dar nu doar în România.

Cazul ”Gheboasă” nu-l privește doar pe el, ci societatea în întregul ei, așa cum cotropirea Ucrainei nu e o chestiune bilaterală între Moscova și Kiev. În miezul discuției: drepturile omului și libertatea.

Vom mai putea salva ordinea mondială? Ne vom mai putea apăra libertatea? Vom mai putea pedepsi asasini securiști, kaghebiști, islamiști, totalitari? Vom mai ajunge să să ne bucurăm de niște democrații viabile, care apără neatârnarea și demnitatea țărilor și indivizilor? Sau suntem condamnați să ne supunem minciunii, dezinformării, terorii și tiraniilor?

Samavolnicia ia amploare peste tot. Inclusiv în democrații. Unde serviciile secrete profită de pe urma fricilor de crize ale cetățenilor, spre a se amesteca tot mai insolent în treburile politice ale cetății. Și unde partidele aflate la putere valorifică ticălos aceleași angoase, ca să introducă, să sporească și să generalizeze cenzura. Adesea, în numele combaterii obscenităților. Sau a urii.

Pe eșichierul internațional

Ce se întâmplă la nivel mic, în țările europene care nu au, ca SUA, o constituție apărând, fie și doar parțial și precar, libertatea de opinie și de exprimare, se petrece la nivelul statelor în organizații internaționale cândva de mare vază, care nu-și mai merită de mult prestigiul sau existența.

Între acestea se găsește, la loc de frunte, organizația mondială. ONU s-a constituit ca să împiedice catastrofe ca nazismul și genocide, precum Holocaustul. Or, Națiunile Unite nu mai corespund de mult rațiunii lor de a fi. Din cauza regimurilor totalitare și a comunismului guvernând unele din statele dotate cu drept de veto în forul lor suprem, care este Consiliul de Securitate, organizația mondială a devenit o structură absurdă. S-a dovedit incapabilă să împiedice genocidele din Cambodgia și Ruanda și măcelul iugoslav. N-a putut evita ori opri invazia irakiană în Kuweit, cotropirea, de către Rusia, a Moldovei, Georgiei și Ucrainei, extinderea, în Orient, a celui mai barbar și exterminator terorism islamist și anexarea imperialistă, de către o Rusie totalitară și colonialistă, a unor părți de teritoriu străin. Ori amenințările cu extincția planând asupra unor țări mici, periclitate de națiuni de altă religie, etnie, cultură sau orientare politică, ca statul evreu.

Sau ca insula taiwaneză. Și ar fi fost culmea să poată înlătura aceste pericole și amenințări cu un stat terorist ca Rusia în Consiliul de Securitate al ONU. Și cu aliatul ei comunist, chinez, bucurându-se, de asemenea, de un drept de veto în acest for blocat și impotent. Cât va mai asista lumea, oare, pasivă, la primejduirea păcii de către niște state-ciomăgare, totalitare, imperialiste și colonialiste?

”A venit timpul să dăm Rusia afară din Consiliul de Securitate ONU”, titra recent, sub semnătura lui Hamish de Bretton-Gordon, publicația britanică The Telegraph. Pe bună dreptate a venit. Căci, după cum just subliniază autorul acestui articol, ”răul nepedepsit ia amploare. De ce nici măcar nu luăm în considerare eliminarea de la masa principală, a statului terorist?”

Cazul românesc

Întrebarea e legitimă. Așa cum legitime sunt și alte întrebări de bun simț. De ce nu refondăm ONU fără China comunistă în forul ei suprem, în care democrațiile false, precum Turcia sau Ungaria, n-ar avea nici ele ce să caute? Și de ce mai sunt tolerate în NATO? Ce e cu Germania, al cărei șef de serviciu secret intern, dă, neavenit, note și certificate de bună purtare partidelor și scenei politice, în loc să se ocupe de contraspionaj?

În fine, ce e cu state ca România?

Se crede România oare o democrație, cât timp Curtea ei Supremă achită crime dovedite împotriva umanității, comise de Securitatea comunistă, sau nici măcar nu acceptă să le admită ca fiind ce sunt? Și cât timp cenzura întoarce țara în era ceaușistă, de vreme ce profită de proferarea de obscenități, ce-i drept scabroase, ca să reintroducă pe ușa din dos cenzura, de parcă libertatea de opinie și de exprimare nu s-ar afla la temelia unei democrații ce se respectă?

În mod curios, mulți oameni, oripilați pe drept de versurile dezgustătoare, dar în delir primite de multe adolescente, ale unui trapper, acceptă, recomandă sau cer imperativ cenzurarea lui, fără să înțeleagă că libertatea de expresie, a opiniei și a artei (fie și din categoria celei mai gregare) tocmai ce nu ne place trebuie să apere.

Pentru că omul docil, opinia obedientă și versurile cuminți, fără strop de ură sau de violență în ele, nu au nevoie de lege protectoare. Libertatea de conștiință, religioasă, a exprimării, a opiniei și a artei trebuie apărată mai ales și tocmai pentru toți cei care exprimă credințe, păreri, sentimente și idei artistice insolite, șocante, nonconformiste, moral reprobabile.

Ne plac? Asta e. Le detestăm pe drept și argumentat temeinic? Perfect. Dar, atâta timp cât nu încalcă legea, chemând la violență, sau la alte feluri de fărădelege, de natură să încalce drepturile altora, societatea are interesul vital de a le tolera existența, dacă vrea să fie una liberă.

În schimb, nu are datoria de a le și promova, sau de a le accepta necritic.

De ce trebuie să le tolereze? Pentru că definiția libertății datorată lui John Stuart Mill rămâne valabilă.

În apărarea libertății

”Trebuie să existe libertatea deplină de a discuta și a profesa orice doctrină, oricât de imorală s-ar considera că este”, spunea Mill, pe bună dreptate. El preciza: ”dacă întreaga omenire are avea o părere, iar un singur om alta, ea ar avea tot atâta îndreptățire să-l amuțească, pe cât ar avea el, s-o amuțească pe ea”.

Pentru că altfel nu se poate argumenta până la capăt. Ori prezerva demnitatea omului.

Îngrădirea acestei libertăți nu e admisibilă decât ca să se împiedice să li se facă rău altora. Or, în numele combaterii unor ”micro-rele” presupuse, reale, virtuale, ba chiar imaginare, deci a unor prezumtive ”ofense” a început să se cenzureze și în democrații tot mai multe opinii.

A le cenzura pare ieftin și la îndemână. În fond, de ce să-l lăsăm pe derbedeul bătăuș să cânte măscări pe scenă? De ce să nu-i punem un căluș în gură? De ce?

Răspuns: pentru ca să nu ne erodăm, astfel, propria libertate. Dacă-i astupăm lui gura, cât timp și dacă el nu cheamă la viol și violență, de ce să nu cedăm revendicării de a-i forfeca pe alții, care, de asemenea, n-au avut norocul să ne placă?

Și ce să-i împiedice pe potentații de la centru, pe guvernanții cleptocrați, să stabilească ei pe cine avem voie să-l considerăm tolerabil și pe cine să interzicem? Sau ce părere comunistă e publicabilă și ce anume îi ofensează pe tovarăși, fiind nevoie de foarfecă?

Iar apoi: ce rămâne din democrație, al cărei temei e libertatea de conștiință, de opinie și de exprimare, dacă o anulăm pe cea din urmă? Nimic. Nu rămâne din ea decât un munte al minciunii propagandei. Pentru că adevărul nu se mai poate stabili.

Cenzura, pornografia, prohibiția

Dar nu face trapperul rău? Ba e posibil, chiar probabil să-l facă. A bătut un polițist? Trebuie pedepsit după lege. e incomprehensibil că n-a fost pedepsit în 6 ani de la ultraj. Iată încă o injustiție și o impunitate de facto, care erodează democrația. Cheamă Gheboasă la viol și violență? Să fie interzis. Dar asta nu înseamnă că, dacă nu incită la delicte, trebuie neapărat cenzurat ca om al scenei, oricât de mizerabil i-ar fi spectacolul.

Mai întâi trebuie stabilit clar și indubitabil cât rău face. Și cui. Și cum se poate preveni ori reduce la limite suportabile acest rău, eventual prin reglementări. Și dacă cenzura, luând tuturor, inclusiv adulților, un drept care ar putea fi dăunător doar pentru niște copii descreierați, nu instituie un precedent pernicios și face mai degrabă rău, decât să-l contracareze.

Și fumatul provoacă boli, între care cancerul. Trebuie interzis? Sau are omul dreptul să-și facă sieși, dacă vrea, și rău? E ușor să se afirme că pornografia face rău. Dar nu altfel s-a spus despre alcool. Care e cert că îl iscă, adesea, din plin.

Or, s-a împlinit un veac de când, ca să-l evite, niște doamne foarte credincioase și conservatoare și-au văzut visul împlinit: s-a introdus în SUA prohibiția. Efectul ei? Au explodat banditismul, violențele, jaful, asasinatele. A înflorit, odată cu gangsterismul, contrabanda. Fructul oprit a devenit îngrozitor de râvnit. Prohibiția a trebuit abolită.

Drumul către iad e pavat cu bune intenții. Deși sunt convins că pornografia e în multe privințe rea și dăunătoare, e mai greu să se demonstreze indubitabil realitatea acestei aserțiuni, fără să se ignore alte aspecte ale chestiunii. Iar statisticile nu ne ajută întotdeauna.

Violența împotriva femeilor e sinistră și intolerabilă. Dar le inspiră pornografia? Da, s-a spus. Statisticile tind să contrazică această afirmație. ”În ultimii 20 de ani de explozie a pornografiei în internet nu s-a văzut o erodare corespunzătoare a drepturilor femeilor…ar fi trebuit să ia proporții cazurile de abuz fizic împotriva femeilor, să se reducă drepturile lor civice și profesionale ori să li se corodeze poziția socială. Dovezile nu par a susține această erodare, condițiile sociale ale femeilor fiind mai bune decît cu 30 de ani în urmă, când pornografia era mai puțin prevalentă. Clar, cel puțin în SUA, e faptul că sporitul consum de pornografie din ultimii 20 de ani a coincis cu o reducere a violurilor și a crimelor violente împotriva femeilor”, după cum citim în Stanford Encyclopedia of Philosophy, la ”Freedom of speech”.

Nu face prin urmare pornografia rău? Să fim serioși. Mai există și răul psihologic. Mai există și răul pe care-l provoacă băieților și bărbaților. Dar dacă apucăm să interzicem filme, de pildă, din rațiuni psihologice greu sau imposibil de determinat, ori din cauză de ofensă, ură și altele asemenea, vom sfârși prin a trăi din nou într-o tiranie totalitară. Edificată, vai, în numele iubirii.

Unde începe și unde sfârșește tirania. Și ce e de făcut

Nelibertatea începe foarte rezonabil. Mai întâi interzici o gogomănie evidentă. Aproape toată lumea e de acord, căci i se pare, pe drept, că interdicția ar combate ura. La început chiar o combate. Apoi justifică o cenzură extinsă. În numele combaterii aceleiași uri o aprobi. În final, s-au instalat cenzura generalizată, inchiziția, pumnul în gura oricui, tirania totalitară și teroarea ei.

Acest drum îl parcurg, de la o vreme, sub guvernări de stânga și tirania corectitudinii politice, americanii și germanii. Pe această cale bătătorită spre dezastru au purces, călăuziți de CNA, și românii.

E timpul unui ”nu” clar și răspicat. Și, da. În interesul unei vieți demne, dotate cu sens, e timpul refondării instituțiilor și legilor care să ne apere sacrosancta, dar dificila libertate. Care, prea frecvent, nu ne convine. Pentru că implică muncă, pericole și răspunderi, de care adesea n-avem chef. Pare net mai simplu să tăiem și să spânzurăm.

Înseamnă că, dacă dăm câștig de cauză libertății, trebuie să ne lăsăm copiii, ori societățile la cheremul mafioților? A indecenților care abuzează, lubric, de ea? La discreția propagandei lui Putin? La bunul plac al extremiștilor al căror scop e tocmai suprimarea drepturilor omului și ale libertăților fundamentale?

Defel. Dar hai să ne apărăm cum se cuvine de ei și de toate relele. Prin atitudine, argumente, informare obiectivă și independentă și prin legi. Prin norme care să nu sugrume însă libertatea, ci s-o apere. Prin valori asumate și trăite în fața copiilor pe care-i educăm, nu prin duplicitatea care le subminează.