Procesul asasinilor lui Babu la final, hotărând locul României

Aștept, înfrigurat, sentința de mâine a Curții Supreme.

Aștept decizia finală în dosarul celor doi securiști despre care există, cred, mărturii și probe concludente, că l-au torturat și asasinat în beciurile Securității și miliției regimului ceaușist, cu complicitatea unor recidiviști, pe disidentul, poetul și inginerul Gheorghe Babu Ursu.

A cărui tragedie personală a început pentru că, om liber, demn și omenos fiind, n-a putut accepta punerea în pericol, de către comuniști și dictatorul care-i exploata, a vieților celor condamnați să și-o piardă în blocuri neconsolidate. În case și locuințe stând să li se prăbușească în cap și să le omoare copiii, pentru că Nicolae și Elena Ceaușescu aveau nevoie de banii victimelor cutremurului din 4 martie 1977 și ai celorlalți români pentru proiectele lor megalomane.

Destinul disidentului îmi pare că a fost pecetluit de faptul că era un intelectual autentic, care gândea cu propriul cap, era capabil să scrie cu maxim talent un jurnal probându-i verticalitatea și dragostea pentru români și să nu se lase transformat în turnător.

Aștept sentința de la 27 iulie 2023. O aștept din 1985

O aștept din 1990.

O aștept din noiembrie 1996, când CDR a venit la putere, alimentând speranța că statul securist edificat de Ion Iliescu în complicitate cu paladinii săi și cu resuscitata poliție politică comunistă se va prăbuși, făcând loc unei democrații reale.

O aștept de la accesul lui Traian Băsescu la putere, mult înainte de a se descoperi că nummele său de cod era Petrov.

O aștept din 2014, când un complet cu o judecătoare cu adevărat competentă și curajoasă, precum Camelia Bogdan, care avea apoi să plătească scump destoinicia și probitatea ei exemplară prin excluderea ei repetată și abuzivă din magistratură, pronunța sentința de condamnare definitivă la închisoare a lui Dan Voiculescu: simbol, ca nimeni altul, parcă, al infracțiunii și cleptocrației securiste și postcomuniste.

Au trecut zece ani de atunci. Au trecut 27 de ani de la trecerea la cârmă a CDR. A trecut și vârsta cristică a României renăscute din cenușa național-comunismului ceaușist. Au trecut 38 de ani de la asasinarea sălbatică a inginerului Gheorghe Babu Ursu. Iar dreptatea eu tot mai aștept.

O aștept alături de fiul lui Babu, Andrei. Alături de fiica sa, Olga. Alături de prietenii și rudele sale. Alături de întreaga suflare românească, jefuită și violentată de comuniști, iar apoi de poliția politică a regimului Dej și Ceaușescu, pentru a fi prădată și schingiuită apoi, în formă continuată, de cleptocrația izvorâtă din sămânța fetidă a Securității sereizate, care-i distruge orice încercare de edificare a democrației.

De ce am așteptat-o timp de aproape patru decenii degeaba?

Sunt, cred, mărturii și probe clare și consistente, dovedind implicarea celor doi ofițeri de securitate de pe banca acuzării în crima imprescriptibilă împotriva umanității, care a fost asasinarea lui Babu. Sunt nu de azi, de ieri.

Or, în interminabilii ani în care am așteptat dreptatea, ce-am auzit?

Verdicte inepte. Subterfugii. Decizii de amânare și răsamânare a deciziei. Complete de judecată care i-au achitat pe torționarii și asasinii Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. Magistrați care, din 1985 încoace și până la judecătoarea Mihaela Niță s-au ocupat mai degrabă cu acuzarea victimei, decât cu judecarea criminalilor care i-au pus capăt vieții, probabil la ordinul sângerosului dictator, înfuriat de persiflarea lui și a târfei analfabete care-i era soție, în jurnalul personal ținut de Babu. În care, cu tristețea omului ce-i vedea pe români trași pe roată de dictatura comunistă, Babu ne cerea să încetăm ”să ne prostituăm moral și să lingem blidele material sub domnia Nebunului și a Scroafei teroriste”.

Acest apel la demnitatea noastră era insuportabil mai ales pentru cei doi criminali din fruntea statului român. În care nimic nu mișca dacă nu era aprobat de cabinetele 1 și 2, timona totalitară a conducerii de partid și de stat.

Babu a fost deci ucis la cererea expresă a dictatorului, dar și spre a da satisfacție ciracilor fasciști ai lui Ceaușescu, spre a face plăcere mai marilor Securității cu mâna cărora și cu picioarele informatorilor cărora a fost omorât.

Se înțelege că, până în decembrie 1989, securiștii asasini n-au putut fi judecați și condamnați. Iar apoi, instituția lor torționară și asasină a fost rebotezată ”SRI”. Și ”SIE”. Căci și lupul își mai schimbă părul. Dar năravul? Unul dintre cei doi asasini a făcut o fulminantă carieră în SRI.

Ce ar însemna achitarea asasinilor?

A nu-i condamna după 38 de ani de la oribila lor crimă, oare ce semnificație are? Că România a ajuns un stat de drept?

Defel. Înseamnă contrariul: că țara nu și-a durat un stat de drept capabil să facă o minimă dreptate într-o crimă strigătoare la cer, necum în atâta alte delicte și fărădelegi mai puțin știute.

Înseamnă că statul de drept românesc nu există. Înseamnă că securismul și securiștii conduc în continuare România, căci securismul a triumfat, iar țara românească e orice, numai democrație nu.

Sentința va avea putere de semnal și de simbol, care vor hotărî ce poziție ocupă țara în spațiu și timp, în Europa și în istorie.

Românii au, deci, toate motivele să se uite mâine cu atenție spre Curtea lor Supremă. Ea va decide dacă au ajuns în Europa, sau locul țării e mai degrabă lângă fascisme și kaghebisme asiatice de tip putinist.

De același autor, despre cazul disidentului anticeaușist, Gheorghe Ursu

Achitarea torţionarilor securişti ai lui ‘Babu’ Ursu

Când e favorizată Securitatea şi scuipaţi în faţă românii