S-o spunem pe cea dreaptă. Nu e vinovat doar Girkin, ai cărui teroriști au omorât, acum exact nouă ani, aproape 300 de oameni care se îndreptau spre vacanța lor, la soare și la mare, într-un avion de pasageri malaeizian și au încrucișat, fără să vrea, drumul crimei ruse în estul invadat al Ucrainei.
Și nu sunt vinovați pentru moartea, înfometarea, jefuirea sistematică și schingiuirea unui număr neprecizat de vârstnici doar patronul azilului de bătrâni din Voluntari, dimpreună cu stăpânii lui politici, mari profitori și protectori mafioți ai torționarului criminal.
Indolența noastră cotidiană
Și pe noi ne apasă o doză substanțială de vină. Am suportat-o ani la rând pe Firea. Or, sub ochii ei mureau cu zile, în azilele din Voluntari, bătrânii, întru profitul angajatului ei, poate nu tocmai fără culpa altor ființe extrem de apropiate ei, fără ca ea să exprime, odată devoalat dezastrul, măcar un vag regret. Măcar o umbră de căință.
Ea, hipercreștina îmbisericită, ”evlavioasa” aptă să se rățoiască tăios la oricine o contrează, inclusiv și mai ales la purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Dar nouă ce ne-a păsat?
Cu voturile cui a fost aleasă antenista pesedistă la Primăria capitalei, la care o mai susține încă turnătorul și infractorul Dan Voiculescu, insul care explica faptul că ”nu avem toată puterea până nu luăm și Justiția”? Dar iubitul ei, Pandele: oare cum a ajuns și a rămas el în fruntea bucatelor din Voluntari? Cât ne-a interesat responsabilizarea omului politic dâmbovițean?
Și dacă n-au fost aleși cu voturile mele, ale tale, ale altora din bula mea, pe noi cât ne-a neliniștit oare perpetuarea cleptocrației securisto-peceriste? Cât ne-a îngrijorat că președintele a dat jos, cu mâna lui Cîțu, un guvern reformist, reinstalând fără-peee-seee-deee la putere în România?
Tatăl și mama infernului: nepăsarea noastrea cea de zi cu zi
Cât ne-a scos din minți fapta căștilor albasatre olandeze de la Srebrenica, care i-au predat generalului Mladici mii de oameni din localitate, masacrați apoi de criminalii de război sârbi? Nu știau ei cine-i el? Cum de-au putut olandezii, în monstruoasa lor nepăsare, să aibă încredere în tovarășii cu stele pe umăr ai comunismului sârbesc, în cleptocrați național-comuniști și criminali împotriva umanității care declanșaseră primul război de agresiune posthitlerist de pe continentul european?
S-au împlinit în aceste zile triste, de la crima lor în masă, 28 de ani. Și nouă ani, de când Olanda intra în doliu pentru crima altor kaghebiști de felul lui Putin, despre care, în comoditatea noastră, am fost net prea dispuși să credem ce ne sugerau asasinii lui Girkin, întru calmarea conștiinței noastre, în timp ce-și negau vina proprie: că ar fi fost culpa altora. Sau, doar, o simplă greșeală. Pasămite o confuzie a avionului de pasageri cu unul militar.
Nu. Nu fusese. Pentru că ține de cruzimea acestor scelerați să nu le pese de suferințele oamenilor. Oricăror oameni. Chiar și ale celor neimplicați în conflictul ruso-ucrainean, iscat de foamea de putere și de iresponsabilitatea dictatorului și ale coruptei lui nomenclaturi cleptocrate. Nici olandezii, nici australienii și nici malaiezienii de la bordul avionului decolat în zborul MH17, nici familiile lor îndoliate nu fuseseră tangențial amestecați în acest conflict. Dar au plătit.
Iar apoi s-au văzut loviți în moalele capului spectatorii, expuși pozelor circulând în rețele ale militarilor ruși ”separatiști”, exhibându-și triumfători aruncătoarele de grenade pe mormanele de ruine, de cadavre dezemembrate și de rămășițe din valize arse, rămase de pe urma epavei prăbușite a avionului doborât cu o rachetă rusească de tip Buk în estul ocupat al Ucrainei. Cât ne-a alarmat oare că n-au fost trași la răspundere? Că doamna Merkel se întreținea amical cu șeful lor de la Kremlin? Că Obama se gândea, imperturbabil, să-i facă și mai mari concesii după reînnoirea mandatului său la Casa Albă?
Ține de natura noastră să tolerăm iresponsabilități. Să întoarcem capul, să închidem ochii, să ne astupăm urechile, să amuțim, să tăcem vinovat. Cât timp crima lui Putin sau a altora ca el nu ne cauzează direct, schimbăm programul. Cât timp nu ne lezează și impietează fără putință de tăgadă. Că deh, nu putem suporta suferința. Suntem prea sensibili. Încât a ne uita, ne afectează prea rău, pe noi, cei bine hrăniți, bine îmbrăcați și situați la mii de mile distanță. Apoi, ”noi nu putem să alinăm suferințele întregii lumi”. Totul e ”un joc, o competiție între SUA și Rusia, grupuri de interese peste capul nostru, mortul fiind mort, dar nu știm de ce-a murit, că totul e relativ”. Etc.
Nuanțele răutății și mituitorii lui D-zeu
Și câte și mai câte. Vedem o companie ca Wizzair că îl discriminează sălbatic pe un ucrainean cu un handicap vizibil, dar presupunem că vor fi știut ei de ce l-au dat jos din avion. Când reiese clar că făptașii s-au comportat samavolnic, ne spunem că s-au scuzat și îi iertăm imediat. Ba ne ferim și să rostim numele companiei, ca nu cumva să ne pună pe vreo listă neagră.
La fel procedăm când citim o listă, curajos întocmită, cu putiniști nerușinați, dar ne temem s-o preluăm, ca să nu ni se blocheze contul pe rețea. Ori când vedem linșată în efigie, pentru exprimarea liberă a gândului, o sportivă nevinovată ca Sorana Cîrstea. De ce s-o apărăm, de vreme ce-am putea deveni și noi, instantaneu, o țintă a culturii anulării?
Perversiunea e plină de nuanțe. Nuanțele din pseudogândirea Firei, care credea că dând bani pentru Catedrala zisă, necreștinește, a ”Mântuirii Neamului”, l-ar fi mituit pe D-zeu și deci își poate permite o legendară indiferență. Nu puțin patroni de azile ale groazei sunt, cine știe, convinși în sinea lor, că-s oameni buni. Care au ”grijă” de bătrâni. S-au văzut la degenerați de toate confesiunile crime săvârșite în credința fermă că ar fi, chipurile, îndreptățite chiar de Creatorul în numele căruia fuseseră săvârșite.
Mai sunt apoi și nuanțele din mentalul unui influencer, care se plângea de indiferența Gabrielei Firea, pesedista deplângând cu abundență de lacrimi virtuale, nu ce li se făcuse bătrânilor uciși cu zile, ci soarta ei politică tristă, de presupusă ”victimă” a taberei prezidențiale adverse. Or, influencerul însuși influențase lumea din greu să creadă aiureli.
De pildă, că România sereistă a președintelui Grivco n-ar mai fi avut nici în clin nici în mânecă cu România securistă ceaușistă. Că securiștii național-comuniști ai anilor 80 n-ar mai fi ”comis crime”, fiind, chipurile, net ”mai buni” decât cei ai anilor 50. Uitase omul, pesemne, de asasinii securiști ai lui Babu Ursu. Ori de represiunea de la Brașov, Timișoara, Cluj, Sibiu și aiurea. Și de neomenia noastră cea de toate zilele. Care ne determină să credem că ne putem permite, din când în când, o mică amoralitate foarte profitabilă față de Celalălt.
Câteodată e nevoie să ne salvăm de noi înșine
Câte șanse am acceptat ca guvernanții români să le tot dea securiștilor, în loc să-i silim să impună lustrația?
Câte șanse am admis ca mai-marii occidentali să-i dea Rusiei lui Putin și Rusiei în genere, din 1917 încoace?
Or, ”singura modalitate de a salva Rusia (de ea însăși) este dezmembrarea Rusiei”, ultimul imperiu al lumii, a opinat, pe drept, juristul George Monastiriakos, de la Centrul pentru Securitate din Geneva. Căci Rusia, cum scria Gary Kasaparov, se tot ”regrupează și se reîncarcă” spre a invada și anexa alte țări.
”Dilema rusă” a Vestului (care nu știe dacă să salveze Rusia, ori s-o urmărească autodistrugându-se) a devenit, mai nou, după un secol, ”problema Comunității Internaționale”, e de părere Monastiriakos, într-un articol publicat de Kiev Independent. Din care aflăm că, ”prea mult timp, Vestul a tot încercat să scoată agresiunile Rusiei basma curată, în detrimentul propriilor valori și a fost umilit”. Occidentul ar mai avea acum, pentru a treia oară în istoria ultimului secol și ceva, ocazia de a recupera ce a omis să facă în 1917 și 1991. În speță, să salveze Rusia de ea însăși. Dar n-o va putea face ”decât dacă înfrângerea lui Putin e decisivă”, subliniază gânditorul de la Geneva.
Din păcate, e puțin probabil s-o facă. De ce? Pentru că Vestul nu pare să mai știe de ceea ce Dumnezeu îi cere omului.
Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți
Iată porunca din Levitic, cartea a treia a Bibliei. Rabini celebri ca Hillel și Akiva afirmau că e comandamentul principal al Torei, esența Scripturii Sfinte, situate la temelia civilizației noastre.
Asumând-o, EmmanueI Levinas ne cerea să-l plasăm pe Celălalt chiar înaintea noastră. Azilele groazei, așa simțim, nu sunt vina noastră. Nici Putin și crimele de război ale armatei cleptocrației ruse. Ne credem la adăpost de lumea răului malefic și de culpa complicității cu ea. Dar chiar suntem cu adevărat, chiar și atunci când această lume ne stârnește oroare?
Chiar când nu suntem implicați direct, sau indirect: poate că nu ne interesează nici soarta noastră, necum a Celuilalt? Poate nu ne mai iubim nici pe noi? Poate că nu ne mai place să fim civilizați? Poate că adorăm barbaria? Și ținem pumnii (uneori involuntar) unor regimuri totalitare ca al legionarilor, al lui Hitler, sau al stalinistului Putin?
Nu ura e opusul iubirii, reliefa, cândva, martorul și supraviețuitorul Elie Wiesel. Ci indiferența.