Știi cât te admir, de când eram copil. De când citeam și reciteam până făceam ferfeniță ediția mea germană din ”Ultimul Mohican”. Dacă și alte țări ar fi fost ca tine, globul ar fi o planetă a libertății.
Prin James Fenimore Cooper și cărturarii tăi am învățat să-ți iubesc și limba, și geografia, oamenii tăi și libertatea, ideea ta centrală, temeiul eticii tale iudeo-creștine, întemeiate pe porunca: să nu ai alți dumnezei. O etică edificată pe comandamente ca ”să nu asasinezi”, ”să nu depui mărturie mincinoasă”, ori ”să nu râvnești bunurile altuia”.
Mi-am însușit principiile acestei etici respirând aerul de libertate și demnitate fără de care mă sufocam în țara mea cotropită de comuniști. Gura de aer necesară supraviețuirii am găsit-o scufundându-mă în universurile prozatorilor și poeților tăi mari.
M-am hrănit zi și noapte cu neatârnarea unora ca Thoreau și Poe, Mark Twain și Faulkner, Hemingway și Scott Fitzgerald, Herman Melville și John Steinbeck. I-am răscitit pe Kurt Vonnegut și J.D. Salinger, pe Henry James, Raymond Chandler, Nabokov, Harper Lee și Ray Bradbury, pe Dos Passos și Saul Bellow, pe Bernard Malamud, Isaac Asimov și pe Arthur Miller, pe Hawthorne, Emily Dickinson și Walt Whitman. Și cărțile lor mi s-au făcut ferfeniță în timp ce sorbeam cu nesfârșit nesaț aerul curat, de libertate, din paginile lor.
În limbile pământului erai cântată și exaltată pentru independența și demnitatea cetățenilor tăi, pe care ai simțit că ar fi egoist să le păstrezi doar pentru tine. Motiv pentru care ți-ai sacrificat cu sutele de mii soldații bravi, ca să le dăruiești neatârnare altora. Unor europeni nevrednici. Unor neamuri care și-au scos libertatea la mezat, oferind-o cui dădea mai mult. Și care și acum se mai lasă, iresponsabil, apărați de tine, în loc să facă un efort propriu să-și recapete onoarea.
Învățătura mea în ceea ce te privește n-avea să mai aibă dezvăț. Te iubesc și azi și-ți spun, deci: la mulți ani, deși între timp te-ai schimbat la față, la minte și la suflet. Ai îmbătrânit, te-ai ridat și ai ajuns în rând cu lumea. Pe care o vezi în necaz, dar îți spui, ca niciodată în trecutul tău glorios: să se descurce. Să se ridice din genunchi cum știe.
Pari net mai egocentrică în părelnica, în ipocrita generozitate a elitelor tale de stânga, decât ai fost în primele două veacuri ale existenței tale de după Declarația de Independență. Pe care iluștrii tăi părinți fondatori au semnat-o la 4 iulie 1776.
Mai ai oare ceva de celebrat? Desigur. Ai de sărbătorit sentințele recente ale Curții tale Supreme, care ți-au restabilit întrucâtva drepturile religioase, libertatea de conștiință, libertatea de opinie și de exprimare, călcate în picioare în numele te miri căror ”drepturi”, de către activiștii tăi ultraprogresiști. Și rasiști.
Mă întreb: unde oare stai acum ascunsă, iubita mea Americă? De ce te-ai făcut mică și te-ai pitit? Te persecută presa? Ești rușinată de teoreticienii maoiști ai ”răutății” tale ”congenitale” și ”inconturnabile”, care-ți impută creștinismul, heterosexualitatea, ”înnăscutul rasism alb”, o ”pată” chipurile ”indelebilă”, ”colonialismul” și alte fantasme politice, ecologice sau biologice?
Cu egală ”îndreptățire” le reproșau ciocoii staliniști popoarelor înrobite ”moșiero-burghezia”, iar naziștii, evreilor, eterna ”lăcomie”, ”rasiala inadecvare” cu ”arienii”, precum și ”condiția” chipurile ”subumană”.
Dacă o parte din tine nu s-ar fi repliat asupra ta, dosindu-se undeva, la mare distanță de capitală și de centrele progresismului dezlănțuit, ai fi văzut mai bine ce ți se pregătește de multe decenii în facultățile și universitățile tale, ce se întâmplă în elita culturală care, în loc să te blesteme neîncetat, ar fi trebuit să te prevină. Fiindcă din lume n-au dispărut defel amenințările materializate la 9/11. Dimpotrivă, li s-a adăugat pericolul rusesc. Unul care n-a scăzut, ci a crescut, după cum just observa, mai nou, fostul ministru german de externe, Joschka Fischer.
Potrivit lui, ”de la o Rusie instituțional înspăimântător de slăbită”, cum s-a devoalat ea în timpul puciului lui Prigojin, ”emană riscuri mari”, comparația cu 1917 făcută de înfricoșatul Putin în dimineața rebeliunii fiind potrivită. Fiindcă, dixit Fischer, ”cu cât se apropie finalul războiului, cu atât mai mare e pericolul unui gest irațional” al dictatorului, ca ”recursul la arme nucleare”. Și orice e, în opinia lui, imaginabil și ”posibil acum, inclusiv dezintegrarea Rusiei, ori accesul la putere al unui nou regim ultranaționalist”, rămas (ca actualul executiv) prizonier al trecutului, un regim de care europenii (și americanii) să fie siliți să se apere generații la rând.
Fischer e optimist. Prezumția lui subînțeleasă e că vom avea timp, generații la rând, să ne apărăm de pericolul rusesc. La care se adaugă cel chinezesc. La care se adaugă cel islamist. La care se adaugă cel maoist, intern, occidental, cuplat cu alte nihilisme de extremă stânga, de tip ecologist. Așa că: poate nu vom mai avea atâta timp?
Dacă nu te-ai fi izolat, iubită Americă, în adâncurile tale libertare, la depărtare notabilă de lumea cea mare, ai vedea că, în această tehnologizată lume informațională, globală, și tu ești în mare și acut pericol de grabnică suprimare.
Ai ieși în forță, ai demonstra vigoare și inteligență, nu lașitate în operațiunile tale defensive. Căci ai ști că timpul e din ce în ce mai scurt, iar răgazul se topește și fuge de tine, hoțește.
Nu ți-ai permite să lași prostește să se scurgă doi ani de război fierbinte înainte de a le a da celor ce luptă și pentru libertatea ta, în speță ucrainenilor, avioanele de care au nevoie ca să le facă față eficient cotropitorilor ruși. Ori diverse alte arme. Da, e adevărat că ucrainenii fără tine și ajutorul tău militar n-ar mai fi existat acum.
Dar, dacă ai vrea să le garantezi existența și în viitor, nu le-ai interzice accesul în NATO. Și nu le-ai interzice să se ducă de urgență la Moscova, să schimbe acest periculos regim, scurtând finalul militar al unui joc de tot sângeros și global tot mai periculos.
Îți urez deci, din inimă, la mulți ani și vindecare: exorcizarea daimonului tău, cu tot cu o grabnică recuperare morală și intelectuală. Îți doresc o rapidă regenerare, iubita mea Americă! Fiindcă, dacă tu rămâi ascunsă de tine însăți, de mintea și de sufletul tău, oare cine crezi că va veni să te salveze pe tine, așa cum ai izbăvit tu continentul meu cel cândva mare, de două ori, de tenebre totalitare?
Trezește-te, iubita mea, din somnul tău plumburiu, deșteaptă-te, iubito, chiar acum, înainte de-a fi prea târziu. Înainte să descoperi că oamenii pe care i-ai învățat alfabetul libertății au ajuns ca Uncas, ultimul mohican.