Debarcarea lui Maduro și reacțiile politice americane și europene

Traversăm vremuri cel puțin interesante. Avem nevoie în continuare de sprijinul dvs. Jurnalismul independent e mai important decât oricând, vă rugăm să îl susțineți printr-o donație. Vă mulțumim că ne sunteți alături!

Fostul dictator și aliat al Rusiei, Iranului și Chinei, Maduro, a compărut pentru prima dată ca inculpat în fața instanței new-yorkeze care-l va judeca. Șeful socialist de cartel de narcotraficanți, debarcat de americani, a pledat ”nevinovat”. 

Ambasadorul SUA la ONU, Waltz, a apărat demersul arestării lui Maduro, reliefând că a fost un act de urmărire penală și de aplicare a legii, nu de război împotriva Venezuelei.

Iranul nu-l crede și a cerut, ca și Rusia, punerea în libertate a tiranului.

Nu puțini – și nu doar extremiști de stânga, putiniști și islamiști – sunt și în emisfera occidentală de aceeași părere. Doar venezuelenii celebrează în continuare, împreună cu alți mulți central- și sud-americani succesul Președintelui SUA, Trump. Care a avertizat-o pe președinta interimară a Venezuelei, Rodriguez, cu o nouă lovitură militară, dacă șefa provizorie a statului nu stabilizează țara. Rodriguez și-a semnalizat intenția de a face Statelor Unite concesii și de a a coopera cu America la ”elaborarea unei agende comune”.

Șefa de extremă stânga a statului mexican, Sheinbaum, s-a arătat la rândul ei convinsă că SUA nu vor interveni în Mexic, o țară ”suverană”, pentru că autoritățile din subordinea ei ar coopera cu americanii în combaterea cartelurilor de droguri.

Realitatea e un pic alta: suveran, în Mexic, nu e poporul, ci narcotraficantul.

Și mai obraznic a reacționat președintele ultraprogresist de la Bogota, un ex-terorist de stânga, care l-a amenințat pe Trump, pentru cazul intervenției americane în Columbia, cu ”jaguarul poporului”, în speță cu mânia populară a columbienilor.

În Europa e altă poveste

În fața unor evenimente istorice neașteptate, Europa are prin tradiție nevoie de mult timp ca să se dezmeticească și să-și găsească replica. Istețimea, prospețimea și promptitudinea au părăsit-o de când a trecut cu arme și bagaje în barca și pe mâna ideologilor stângii. Și cotizează la diverse forme de colectivism. Iar mai nou, la islamism în mariaj cu extremismul de stânga woke.

Deloc de mirare că Bătrâna Doamnă a dat din colț în colț când, surprinsă și uluită, a văzut la lucru, în Venezuela, doctrina Monroe (ceea pe care acest blog o anunța sub forma revenirii Americii la ea, încă de la început de martie, 2025, deci cu nouă luni înainte de a deveni, oficial, setul de principii politice și militare și de linii directoare de viitor ale SUA).

Ulterior a început cearta dintre realiști și nominaliști. Ultimii, ziși azi ”woke”, sunt atât de alergici la Trump, încât oricât bine ar face, oricâte milioane de latinoamericani ar sărbători descătușați debutul dezrobirii Venezuelei și oricât de adecvat și-ar aplica președintele propria opțiune de revenire la doctrina Monroe, e obligatoriu să continue să fie demonizat. Pentru că prea face Trump mult bine libertății și lumii apusene pe care noi, ”superiorii”, le detestăm.

Între aliați ar fi normal ca partenerii Americii să se bucure de succesul ei. Care e clar: debarcarea lui Maduro înlătură un uzurpator în fotoliul prezidențial venezuelean, pe care lumea civilizată și propria lui țară nu l-au admis ca președinte. Un ins care, dincolod e faptul că a fost aliatul inamicilor mortali ai Vestului, deține chiar mai puțină legitimitate decât cea de care s-a bucurat dictatorul panamez Noriega, un mafiot ajuns să fie condamnat de judecătorii americani.

Totuși, după ce șocul s-a absorbit și un editorial extrem de critic la adresa lui Trump a apărut în New York Times și i-a dumirit și pe europeni, șeful diplomației germane, Wadephul, a ieșit cu reacții. Dacă tăcea, filosof rămânea. Wadephul crede că SUA ar fi datoare explicații (juridice) pentru arestarea criminalului venezuelean Maduro, care furase funcția prezidențială și o exercita tiranic.

America, a spus Wadephul, ar trebui să dea dovadă de ”mai multă transparență” și să explice ”precis” opiniei publice mondiale ”baza legală a intervenției americane”. Stânga germană ecologistă, social-democrată și comunistă se manifestase chiar și mai strident, osândindu-l pe Trump și SUA fără drept de apel. De parcă SUA ar fi luat din oală, din palatul prezidențial, un sfânt, nu pe un tâlhar de drumul mare.  

Realizând enormitatea, niște politicieni creștin-democrați germani, precum expertul de politică externă al grupului parlamentar al CDU din Bundestag, Hardt, au avertizat, împotriva provocării unor disensiuni cu SUA și cu ”președintele american pe care vrem să-l câștigăm de partea noastră”, din cauza unor ”verdicte pripite”. E vorba de condamnările precipitate ale stângii aplicate arestării lui Maduro (care ridică și potrivit politicienilor CDU o sumă de întrebări, dar nu ar trebui să perturbe relațiile bilaterale câtă vreme nu vizează domenii de puternic interes german).

În consens cu ei, 26 de țări europene au cerut, prin șefa diplomației UE, ”restabilirea democrației în Venezuela și respectarea dreptului poporului venezuelean” . Ungaria s-a abținut de la semnarea declarației Kajei Kallas, dar a salutat căderea unui ”narcostat”. Indirect pare că UE cere SUA ”să respecte dreptul internațional”.

Părerea bunului simț

Ca și cum America nu l-ar fi respectat, reținând un delincvent de drept comun. Care transformase Venezuela în propria sa fermă de droguri. Ca și cum ar fi normală o UE care arată înțelegere pentru combaterea criminalității organizate transfrontaliere, (dirijată de regimul Maduro) dar afirmă că ar trebui, chipurile, transpusă prin ”respectarea neîngrădită a integrității teritoriale și suveranității”. De parcă arestarea unui uzurpator al funcției prezidențiale venezuelene ar fi o încălcare a suveranității poporului pe care tiranul criminal îl prigonea, violându-i de ani de zile tocmai suveranitatea. Și dreptul la viață.

Se pune întrebarea unde erau oare Wadephul și madam Kaja Kallas când Rusia, Iranul și mai ales China comunistă, precum și teroriștii islamiști din Hezbollah, interpuși ai Iranului, au transformat Venezuela în bază avansată, extrăgându-i petrolul în profit propriu, fără să țină seama de suveranitatea poporului venezuelean și de integritatea teritorială a Venezuelei? Când venezuelenii mâncau șobolani sau din gunoaie, pentru că Maduro îi înfometa sub privirile binevoitoare ale stângii europene, spre a-i îmbogăți pe Putin, pe Xi și pe Khamenei? Sau când, din Venezuela lui Maduro, cartelul Del Los Soles exporta în Statele Unite cele mai ucigașe doze de fentanyl produse în China comunistă?

Poate se gândeau la maniera în care prietena regimului islamist, iranian, Federica Mogherini, fosta șefă a diplomației UE, a devalizat puternic, după toate probabilitățile, Europa, prin frauda de care o acuză procuratura generală europeană, în frunte cu Laura Codruța Kövesi?

În orașele patriei și ale continentelor în care s-au refugiat de Maduro, milioane de venezueleni îi contrazic cu voce tare pe specialiștii ”progresiști” și pe ”experții” de extremă stânga din Europa, cerându-le să tacă din gură și să nu se facă de râs, solicitându-i socoteală Americii pentru eliberarea și salvarea lor de criminalul dictator.

Opiniile un politologi euroeni subțiri

Nimic din toate acestea însă nu-i determină pe unii politologi apuseni să-și bage mințile în cap. Ei știu una și bună. Că Trump ar fi violat flagrant dreptul internațional. Sau că l-ar fi încălcat pe ici pe colo prin punctele neesențiale.

Politologul neamț Herfried Münkler ștergea pe jos cu Trump la postul național german DLF, pentru că el, determinase că intenția liderului american n-ar fi fost restabilirea democrației venezuelene, ci extinderea puterii în sfera sa de influență. Ca și cum aceasta ar fi fost problema, nu dreptul la viață al venezuelenilor, cariera de delincvent al lui Nicolas Maduro, dictatorul mafiot de la Caracas și reducerea influenței dictatorilor chinez, rus și iranian exercitată în Venezuela.

Nu mai puțin alăturea cu drumul s-a dovedit colegul său jurist Björn Schiffbauer, un profesor de la universitatea din Rostock care și-a dat ”doctoratul” în aberat fără grație, întrucât a pretins că extragerea din Caracas a lui Maduro ar fi constituit o clară încălcare a dreptului internațional. Căci arestarea dictatorului n-ar putea fi interpretară ca act de autoapărare, fiind o faptă nelegitimată de un mandat al ONU care ar fi violat principiul sacrosanct al imunității șefilor de stat.

Nu e clar ce fel de școală are Schiffbauer. Nici pe ce fel de logică și bază faptică funcționează argumentările lui. Calificabile drept elucubrații.

Realități uitate. Și fapte ignorate

Pentru că reținerea unui infractor care inunda Statele Unite cu fentanyl și cocaină e un act de autoapărare.

În plus, un mandat al Consiliului de Securitate ONU ar fi fost utopie, câtă vreme acest for are în componență două state membre cu drept de veto – Rusia și China – care sunt aliatele, ocupantele și profitoarele principale ale narco-statului eșuat, mafiot, venezuelean.

În fine, Maduro numai șef de stat nu era, de vreme ce uzurpase clar funcția prezidențială, nefiind recunoscut ca președinte nici de venezueleni, darmite de comunitatea internațională.

Prin urmare, nu se putea bucura de vreo ”imunitate ca șef de stat”.

Last but not least, în lipsa lui de carte, Schiffbauer nu-i aruncă doar la grămadă pe lideri complet diferiți, cu un bilanț cât se poate de divers, precum Putin, un dictator într-un stat mafiot și imperialist, și Netanyahu un lider democratic ales al unei țări cu o justiție independentă. El crede, tot alăturea cu drumul, că eventuala condamnare a lui Maduro în tribunalele americane ar schimba termenii dreptului internațional care acordă imunitate absolută șefilor de state și de guverne.

Or, precedentul există. Îl privește pe narco-traficantul Noriega, șef al juntei militare, și deci al statului panamez până a fost extras, judecat și condamnat pentru trafic de stupefiante în SUA. Dreptul internațional al capturării lui Noriega tot într-o zi de 3 ianuarie n-a fost niciodată contestat în justiție.

Dar asta e Europa și elita ei culturală, politică și academică. E habarnistă, lașă, trufașă, ideologizată până în vârful unghiilor. Și-a pierdut capacitatea de a ține seama de realități. Își găsește scuze ieftine, gen prezumtivul ”drept internațional”, pentru a nu interveni și a nu elibera țări ale căror popoare au aderat din tot sufletul la valorile apusene.

Și, în același timp, a uitat că există, pe lângă presupusul drept internațional, și o dreptate. Respectiv un simț al dreptății. Cel perpetuu călcat în picioare de tirani, de asasini, de cei ce le facilitează cariera de prigonitori, de prădători, de temniceri, de dictatori, de criminali.

Iranul și Ucraina oferă Europei poate ultima șansă de a înceta să mai pactizeze cu diavolul, să mai găsească scuze jenante pentru asistatul pasiv la rău și stimulatul teroriștilor și dictatorilor, șansa să-și spele în fine, rușinea îngrozitoare. Mă îndoiesc însă că o va fructifica.