Un mandat sub semnul mimei. Și al adevărului ocultat

Care e tristul adevăr, ocultat? De ce a demisionat Eduard Hellvig cu o zi înaintea sentinței în dosarul ofițerilor de Securitate Pârvulescu și Hodiș? Au vreo legătură cele două evenimente? Și cum stă serviciul secret intern, la final de mandat Hellvig, în chestiunea despărțirii de Securitate a Serviciului Român de Informații?

Șeful SRI, Eduard Hellvig, și-a dat demisia. De ce? Și e de bine? E de rău? Ce înseamnă momentul acestei demisii și ea însăși pentru o Românie postcomunistă, azi uselistă, care tot securistă și cleptocrată a rămas, după cum reiese din perpetuarea pensiilor ei speciale sub o lege care pretinde a le elimina, în timp ce le betonează?

Mandatul lui Hellvig a stat sub semnul mimei. Și al iluziei că ”România educată” a lui Iohannis chiar s-ar fi educat. Și ar ști azi, altfel decât în trecut, că n-a fost OK cu Securitatea, că e bine să ne despărțim de ea, că nu e în regulă (în democrație) să se eternizeze dregătorul la cârma dregătoriei sale. Mima supremă: că ne-am afla într-o democrație funcțională, în care serviciile secrete sunt sub control, iar statul de drept chiar funcționează, cu tot cu imparțiala și nepolitizata lui justiție.

Pretențiile domnului Hellvig

Iată aspirațiile de modernizare și democratizare ale statului român. Pe care, iluzie între iluzii și supremă vânare de vânt, Eduard Hellvig sugerează, în fatuitatea lui, că ar fi fost realizate sub mandatul său de șef al SRI, la cârma căruia s-a aflat din 2015 încoace.

Spre ilustrarea simbolică a acestei revendicări de reformare sau chiar revoluționare a ceea ce a fost Securitatea și statul dictatorial cărui i-a slujit poliția politică comunistă, slujește pretenția lui că și-ar fi dat demisia de la conducerea SRI pentru că el, Hellvig, nu ar crede că e bine ca șeful unei instituții ca serviciul secret să se eternizeze la putere până e dat afară: e o ”cutumă greşită la noi, ca cei care dețin funcții de putere să nu plece din ele decât în ultima clipă, eventual forțați. Majoritatea celor care dețin puterea nu renunță la ea când își îndeplinesc obiectivele, din diverse motive. Eu personal, cred că este nevoie de un astfel de pas. E în primul rând un gest de sănătate democratică, pe care l-am argumentat fără echivoc…din primul an de mandat. E sănătos pentru democraţie, pentru echilibrul puterilor în stat, ca un director de serviciu de informaţii să aibă un mandat limitat…”

Bilanțul veritabil al șefului SRI

În realitate nu e clar dacă președintele Klaus Iohannis l-a dat afară pe Hellvig, dându-i timp de grație șefului SRI să demisioneze singur, dacă el a prevenit demiterea neanunțată, anticipând-o, sau chiar e o demisie voluntară. S-a spus că Iohannis și Hellvig sunt de un an de zile ”en froid”, (distanțați sau certați). S-a mai afirmat că lui Hellvig i-ar fi reușit reformarea structurilor regionale ale serviciului secret intern. Când contraspionajul românesc va livra primele lui probe de eficiență reală se va putea omologa acerst zvon de reușită.

Hellvig, un apropiat al șefului statului, Iohannis, nu s-a distins prin cine știe ce realizări impresionante. Dimpotrivă. Propaganda putinistă și spionajul Moscovei (și-al comuniștilor chinezi) au părut că au continuat să-și facă de cap în România mult după ce occidentalii s-au apucat să-și primenească propriile țări.

O probă a inadecvării a livrat-o SRI-ul prin lipsa de reacție la acuzele la adresa parlamentarului George Simion, despre care doi demnitari, în speță actualul șef al serviciilor de informații ucrainene și fostul ministrul al apărării moldovean, Analatol Șălaru, au afirmat credibil (susținuți de alte mărturii) că ar fi întreținut legături cu spionajul rus. Or, această chestiune interesează în cel mai înalt grad, în contextul faptului că propaganda rusă nu e simplă îndoctrinare, ci o veritabilă armă strategică, periculoasă în special în fostele țări sovietice și comuniste.

N-ar fi singurele eșecuri răsunătoare ale SRI. Dar Hellvig a tot pretins, de-a lungul anilor, (ca un soi de compensație) că instituția din subordinea președintelui, pe care o păstorea, e un serviciu secret intern care s-ar fi ”despărțit de Securitate și de moștenirea ei”. Faptele îl contrazic flagrant.

Nici măcar toate dosarele Securității n-au ajuns, până azi, la CNSAS, deși Hellvig afirmă că nu din cauza lui, ci a altor instituții care, altfel decât SRI, n-au predat complet dosarele din arhivele lor. Nenumărate crime comise de securiști au rămas neelucidate și nepedepsite până azi, inclusiv, până la 3 iulie 2023, cea asupra lui Gheorghe Babu Ursu, disidentul asasinat în beciurile Securității.

Babu Ursu a fost omorât la comanda cuplului dictatorial și cu participarea directă a ofițerilor Securității. Pentru acest asasinat au fost trimiși în judecată de ani de zile, fără să fie condamnați definitiv, ofițerii de Securitate Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu, în favoarea cărora justiția a permis să depună mărturie dezpovărătoare alți generali și ofițeri de Securitate. Mâine ar urma ca la ÎCCJ să se pronunțe definitiv sentința în procesul celor doi securiști ceaușiști torționari. Are vreo legătură demisia de la 3 iulie a lui Hellvig de sentința care urmează să se pronunțe la 4 iulie? Nu e clar. Clar e, în schimb, că această sentință va avea, indiferent dacă va condamna sau achita un puternic impact simbolic și psihologic, documentând continuitatea securismului sau, dimpotrivă, fisurarea lui.

Hellvig nu l-a pomenit pe Gheorghe (Babu) Ursu în ultimul său discurs de șef al SRI. A bâiguit câte ceva despre securism, respectiv că “a reușit restructurarea instituției…a îndepărtat-o de politică și de moștenirea fostei Securități”. În plus, Hellvig mai susține că ar fi menținut și amplificat încrederea și respectul partenerilor noștri externi, alături de care SRI luptă zi de zi pentru protejarea României“.

Realitatea e la antipod. Cert e, de asemenea, că până în clipa adnotării acestor gânduri, România e departe de a se fi disociat realmente de trecutul ei de împărăție a poliției politice comuniste.

Marea omisiune

Căci dacă s-ar fi disociat cu adecărat instituția lui Hellvig ar fi preluat o practică democratică esențială și absolut obișnuită în țările civilizate. În care, din motive de elementară igienă etică, toate instituțiile cu un trecut pătat de crime și de un regim totalitar (ca urmașii Securității, SRI și SIE) își asumă VOLUNTAR o verificare a propriului trecut efectuată de experți și istorici realmente independenți. Realmente curajoși. Realmente unanim respectați. Realmente critici.

În România există o serie întreagă de instituții însărcinate să reconstituie trecutul și să elucideze crimele inclusiv în masă comise de regimul totalitar în special cu mâna Securității, care, ca IICCMER și Institutul Revoluției, ar fi trebuit să poată, teoretic, să dea o mână de ajutor la asumarea și clarificarea hecatombei de vieți sacrificate de dictatura comunistă. Cu laba dulăului ei de pază, poliția politică a României comuniste și național-comuniste. Sau iliesciste.

Or, în loc să facă măcar ce le-ar fi fost lor în sarcină, aceste instituții au aerul de a-și bate joc de memoria românilor, de vreme ce de la Institutul Revoluției a fost dat afară nu de mult Anrei Ursu, fiul lui Babu Ursu, singurul director științific care s-a arătat chiar dispus și în stare să facă lumină în dosarele revoluției însângerate de ”teroriști”. Despre care există suficiente probe că erau securiști. În timp ce Andrei Ursu a fost dat afară, probabil abuziv, s-au perpetuat la butoanele instituției inși nu întâmplător suspectați a aparține direct sau indirect de România profund ”securicizată”.

Încât ar fi fost de bună seamă futil ca SRI și SIE să apeleze la instituții probabil securiste până în miezul lor profund, ca să le lămurească lor trecutul, chiar dacă cele două servicii ar fi vrut să facă realmente curățenie în propria lor ogradă. Or, ce să vezi. Niciodată instituția lui Hellvig și cea de spionaj extern păstorită de mai obscurul Gabriel Vlase, al cărui serviciu îl are probabil pe conștiință, în istoria sa de crime, între alții, pe Ioan Petru Culianu, n-au dat semne că ar vrea să-și clarifice în mod autentic sângerosul trecut.

Or, cum poate fi luată România în serios ca stat de drept și democratic cu munții ei de schelete din dulapuri, beciuri și sertare? Cum poate avea Eduard Hellvig nesimțirea și insolența incomensurabilă de a se prezenta ca un exemplu de bune practici instituționale, când, sub conducerea lui, SRI a perpetuat, fără o reală cezură, o moștenire sumbră? Această ereditate poartă numele unor criminali ca Serghei Nicolau, Gheorghe Pintilie (Bodnarenko), Vasile Vâlcu, Mihai Gavriliuc, Nicolae Doicaru, Nicolae Pleșiță, Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, urmați, din 1990, de Gelu Voican, Virgil Măgureanu, Costin Georgescu, Radu Timofte, George Maior și Eduard Hellvig.

I-ar fi stat bine celui din urmă să se despartă mai credibil de înaintașii săi. N-a reușit defel, dacă, așa cum pretinde, a vrut.

Ce-a izbutit în schimb Hellvig să facă? Să mimeze operant. Să arunce eficient praf în ochii lumii. Spre paguba SRI, a națiunii române, a statului de drept românesc și a alianțelor lui occidentale.