Scopul noilor amenințări nucleare ale Rusiei

Spre a întreține narativul Rusiei asediate de NATO și al prezumtivei lui forțe, Putin a amenințat, iar, Vestul. Liderul de la Kremlin a evocat un presupus ”război nuclear”.

În cuvântarea privind ”starea națiunii”, dictatorul rus l-a insultat direct și fără jenă pe președinele Franței, Macron, afirmând că declarațiile liderului de la Elysee privind trupe terestre în Ucraina nu ar ”putea calificate decât drept demență”.

În fapt, Macron a reparat ce stricse în 2021 senilul președinte al SUA, când, după rușinoasa retragere americană din Afganistan, Biden îi garantase neîntrebat, într-un mod absolut inutil și imbecil, lui Putin, că America nu va expedia contingente proprii în Ucraina. Ceea ce compromisese unica descurajare eficientă a invaziei rusești, demarate câteva luni mai târziu, întru desăvârșirea raptului teritorial din 2014.

Putin a mai susținut în cuvântarea sa actuală, că”nu” ar vrea ”să atace Europa”, dar prezența de trupe NATO în Ucraina ar avea ”urmări și consecințe tragice”. Rusia ar considera o astfel de prezență ”un atac asupra teritoriului propriu”, iar pericolul unui război nuclear ar fi în acea situație ”real”. Dar cât de reale sunt aceste amenințări ale Moscovei?

Ce hram poartă afirmațiile lui Putin? În ce măsură pot sau trebuie să fie luate în serios?

În mod evident, dictatorul se simte, după recentele cuceri din zona Avdiivka și ofensivele din alte regiuni ale Ucrainei, pe cai mari. Dar el știe bine că declarațiile lui Macron, respinse într-o primă fază de alți lideri europeni și, mai ales de cancelarul Scholz, care e la cuțite cu omologul său francez, dezvoltă o dinamică proprie. Cu trupe occidentale în Ucraina, Rusia, care nu se descurcă bine în teritoriile deja ocupate nici fără ele, s-ar vedea nevoită să capituleze urgent.

În plus, Kremlinul a mai făcut frecvent amenințări de acest fel. Toate s-au dovedit vorbărie goală, menită să împiedice dregătorii occidentali să se abțină de la furnituri de arme cerute de Ucraina.

Să fim serioși. Oricâte arme bune ar avea Rusia, Putin n-ar îndrăzni să declanșeze în veci un război nuclear, pe care în mod cert l-ar pierde, distrugând-și țara, dată fiind, între altele, calitatea scutului nuclear american și aliat. Dar dictatorul are un aliat redutabil.

E lașitatea unora din dregătorii occidentali, care suflă și în iaurt, sperând nu numai să nu fie nevoiți să-și țină promisiunea de a apăra ”fiecare centimetru de teritoriu NATO”, (dixit Biden) ci și să-și respecte cele mai elementare obligații de garantare a securității asumate față de propriii cetățeni, față de aliați și, nu în ultimul rând, față de Ucraina.

Se răzbună, iată, încercarea Statelor Unite și a Germaniei de a naviga între Scila și Caribda și de a împiedica Ucraina, prin reținerea unei părți a arsenalului necesar Kievului, să obțină o victorie decisivă în războiul cu Rusia.

Acest machiaverlâc înrudit cu împăciuitorismul fusese menit să evite înlocuirea lui Putin cu un tiran potențial chiar mai rău decât actualul criminal în masă.

Se răzbună, iată, neincluderea Ucrainei în NATO. Cooptarea Kievului la alianță ar fi constituit o descurajare puternică a ambițiilor teritoriale, militare și imperiale rusești.

Or, dintr-o frică irațională de Rusia, liderii american și german au blocat progresele pe calea aderării Ucrainei la alianță. Deși avuseseră ocazia să constate că-i permiseseră Rusiei în mod rușinos să-i sperie ca pe niște țânci și prunci cu bau-baul ”escaladării războiului”, Biden și aliatul său german au preferat să lase țara lui Zelenski în afara NATO și, deci, pradă poftelor putiniste.

Pofte care au vânt din pupa, din pricina întârzierii cu care ajung în Ucraina, dacă ajung, livrările de arme apusene. Blocate, vai, nu doar de inepția administrației Biden, ci și de refuzul tâmp al republicanilor și democraților din Congresul SUA să se înțeleagă pe un amplu pachet de investiții în apărarea Ucrainei, Israelului, Taiwanului și a graniței de sud a SUA.

Se răzbună, iată, incapacitatea electoratelor apusene de a rezista propagandei și dezinformărilor răspândite masiv, în special prin rețele sociale, de mașinăriile de război psihologic ale tiraniilor de la Moscova, Teheran și Beijing. A le rezista ar fi însemnat ca aceste electorate să-și aleagă liderii judicios și adecvat, din categoria unor personalități demne și curajoase ca ale unor Navalnîi sau Nemțov și competente, precum un Churchill, un Ronald Reagan și o Maggy Thatcher. Cât timp nu se învrednicesc să aibă astfel de lideri, vor cădea mai mereu victimă gogoașelor Kremlinului.