Mai e Klaus Iohannis un președinte legitim?

Brusc, locatarul de la Cotroceni n-ar vrea să mai plece la schi, la golf, în vacanțe. Vrea de ieri, când i-a expirat mandatul, cu dinadinsul unde nu mai pare să-i fie locul: la Cotroceni.

Dar de ce să nu fie legitim, se întreabă unii, speriați (pe drept) de perspectiva unui vot extremist la prezidențiale. Or, frica nu e un sfetnic bun.

De ce n-ar trebui Iohannis  să mai rămână niciun minut în funcție? Și cu atât mai puțin după alegerea unui președinte al Senatului?

Nu e adevărat că, în baza art. 83 al Constituției, ”preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales”? Și nu e drept, că, atâta timp cât nu avem un președinte nou ales, mandatul său este valid?

Defel. Dacă această propoziție ar fi valabilă, am putea avea un președinte pe viață. Nu există niciun motiv pentru ca să se mai deruleze vreodată alegeri prezidențiale cât timp avem un șef al statului iar altul nu și-a depus încă jurământul. (De parcă jurământul ar prima aici, iar nu votul națiunii). Iar apoi, de cer să mai alegem? Doar costă bani și comportă riscul ca la putere să vină neo-legionari, sau neo-legionari securiști, cu urmări catastrofale pentru imaginea, economia și democrația României.

Or, e elementar că a lăsa România, cu sistemul ei semi-prezidențial, fără alegeri prezidențiale ar fi un demers radical incompatibil cu democrația. Constituția României nu prevede întâmplător doar două mandate prezidențiale. Pentru prelungirea lor arbitrară și neconstituțională s-au purtat multe războaie în istorie. Dreptatea n-a fost niciodată de partea uzurpatorilor fotoliului prezidențial, nici atunci când l-au uzurpat stând pe el.

Dar Iohannis nu e doar parțial ilegitim din pricina defectuoasei sentințe a CCR. E ilegitim, ca șef al statului, de la un cap la altul. Cu tot cu paltonul aruncat pe mașină. Iată de ce.

Nefiind deloc ales (spre deosebire de președintele Senatului), președintele actual al României e complet ilegitim, de vreme ce nu poate umple funcția sa de Comandant Suprem și de șef al statului român decât în numele suveranului său, care este poporul român. Care însă, iată, nu-l mai vrea. Și care și-a impus sieși, acceptând constituția, să nu mai accepte un președinte peste cele 2 mandate ale sale.

Ca să-l ”accepte” aparent, acum, e nevoie de o CCR de tip Deus Ex Machina. Căci din pixul CCR, i s-a luat poporului suveran dreptul sacrosanct de a-și alege noul președinte. (Doamne ferește să fie cel susținut de POT, SOS, AUR, CG et comp!)

Ceea ce s-a întâmplat, în fapt, e catastrofal. Între poporul suveran și Dumnezeu s-au interpus, cu de la sine putere, (poate la ordinul PSD, dacă ținem cont și de precedente) judecătorii CCR. Avem, prin urmare, uzurpări în serie ale puterii, ale judecătorilor supremi, (care au adoptat o sentință în evident răspăr cu spiritul Constituției), ale emanatului lor, care le-a acceptat cu entuziasm strâmba judecată, ale instituțiilor care susțin acest proces nedemocratic, dacă nu anti-democratic, al cărui efect final e abuzarea gravă a democrației, poate chiar scoaterea ei definitivă din funcție.

Fiindcă exact acest lucru se întâmplă. Dacă înțelegem prin democrație definiția proprie a noțiunii, în speță ”puterea (e a) poporului”, România e acum sub puterea președintelui, a CCR, a PSD, a serviciilor, a oricui, numai a poporului nu. Angoasați de opțiunile extremiste ale multor români, am putea să căutăm și să depistăm, întru calmarea fricilor și ostoirea neurasteniei noastre, numeroase raționalizări ale acestei stări de fapt.

La astuții, șmecherii și viclenii se pricep mulți. Mai ales când realizează riscurile și amenințările unei situații realmente extrem de periculoase. Dar principiile sunt principii. A le viola e ca și cum ai tăria pilonii de susținere a unei case. Nu vrei să se facă, vreodată, acest lucru, decât dacă ți-ai pierdut mințile.

La fel, par să-și pierdut mințile și cei care-l propun pe nefericitul Crin Antonescu în postura de candidat unic, pro-european, ratând ireparabil mesajul electoral al poporului român. Poporul a strigat din rărunchi și răsputeri: ”vrem schimbare”, crezând pe drept (și pe nedrept) că Lasconi și Georgescu reprezintă schimbarea și candidați anti-sistem. Încât românii ar primi cu îndreptățite huiduieli propunerea de a vota un vas gol, o nulitate, a cărui unică ”distincție” a reprezentat-o infectul său parteneriat USL-ist cu puciștii pesediști din 2012, conduși de mitomanul și plagiatorul filorus și filochinez Victor Ponta, spălat delirant de vina plagiatului, în 2022, de aceeași Curte Constituțională.

Chiar crede sistemul la putere că-și va putea bate joc la infinit de principii, de valori, de doleanțele legitime ale poporului român? Și că nu va veni ziua când va da socoteală?