De ce insistă unii să le tot ceară cărturarilor să țină seama de realități infernale și să ia o poziție morală față de crimele oribile ale unor dictatori ca țarul? Au ei habar ce insultă e să li se ceară unor genii să coboare din al șaptelea lor cer ca să se confrunte cu searbăda stare de fapt a unor copii violați și răpiți, a unor soții siluite de față cu soții lor legați de scaune, a unor ostași castrați, a unor prizonieri de război torturați și masacrați?
Iată-l de pildă pe dășteptul foc, filosof de duzină când se crede neobservat, dar și când nu se crede, care se știe prea isteț ca să trebuiască să țină cont de realitate. Omul, altfel mediocru, chiar și când își descrie lămuritor suferințele-n amor, s-a dovedit iar uimitor.
A surprins nu disprețul lui afișat pentru realitate (nu oricare: cea sinistră a crimelor de război ale Rusiei lui Putin, numai bună să se confrunte ignarii cu ea), ci ipocrizia sa generoasă, nobilă, de zile mari. Și insolența lui de a crede că ne ia mințile și nu vom realiza că realitatea care nu-i convine e numai bună să fie ”ignorată” de el.
Pe scurt, pentru foc de dășteptul cărturar de serviciu din camera de gardă a putinismului, pare că ticăloșia zilnică a regimului Putin n-ar exista. Așa pretinde persoana, Cum să existe dacă tu, unul, o treci imperturbabil cu vederea?
Normal, persoana fiind genială, evident, n-are de ce s-o preocupe un mizilic ca niște crime în masă, un pic de terorism la scară planetară, realitatea odioasă a unui mic genocid. Persoana e deasupra.
Ea e sus, sus de tot, în Everestul gândirii. Realitatea de aici de jos, a noastră, a celor umili și naivi ca noi, n-o privește nici cât negru sub unghie pe formidabila persoană. Decât dacă Putin (un broscoi, o calamită pe care a iubit-o) reîncepe să devină din vânat prinț și ajunge în fine să-și revină, să-i pună cu botul pe labe pe ucraineni, să-i învețe pe minte pe ei și pe toți mercenarii ca și pe toți proorocii ”falși” (puțini de tot) care i-au prezis lui Zelenski victoria și de care s-a râs copios în primele zile și săptămâni ale războiului. Până ce nu s-a mai râs. Fiindcă realitatea a devenit tot mai greu de înțeles.
Cel puțin pentru persoana genială. Pentru care faptele de pe câmpul de luptă au devenit tot mai incoerente și plicticoase, tot mai insuportabil de sordide, ori de câte ori rușii ei iubiți mai ratau un obiectiv militar. Și se retrăgeau.
În fața unui astfel de parcurs al conflictului, din cale afară de chinuitor pentru un om simțitor, persoana genială cu văz enorm și simț monstruos a realizat la un moment dat că și paranoicul e coerent și cuplat ferm la ”realitate”.
La cea interioară, paranoică, firește. Care e mult, mult mai frumoasă decât o realitate tangibilă, dar ininteligiblă și sinistră.
Ca atare, paranoicul dă dovadă de mai mult calm decât ne-am aștepta. Pe când artistul de geniu, care nu mai încape de idei? El atacă, e nervos, e excentric, e incoerent, e violent, e agresiv și excitabil, e frenetic și bezmetic, e deranjat și agitat, un veritabil nebun!
Când să mai aibă ”geniul” timp de o realitate mizeră, măruntă și incomprehensibilă ca oribilele crime ale lui Putin, acest nomen odiosum, acest gunoi ajuns să fie amenințat de alt gunoi pricăjit numit Prigojin?
Cum să nu-l înțelegem pe dezabuzat, că, ”strălucită” cum i-e mintea, că ”briliante” cum îi sunt ideile, că înalt cum îi e zborul minții în tăria inteligenței active de dincolo de imanent, în transcendent, disprețuiește evidența și iubește incoerența, vrând s-o rupă, agresiv, cu realitatea și cu veritatea?
Îl înțeleg, cum să nu. Eu, coerentul, paranoicul și neinteligentul am, lipsit de geniu cum mă aflu, toată înțelegerea. Renunț deci să-i mai aștept vreo adecvare la adevăr. Cu care prea e în răspăr. E dășteptul dus cu pluta? Lasă-l muică să se ducă. Poate că e ca fiul rătăcitor. Și să se-ntoarcă apucă.