Puțin respect. Titanul și tragedia lui

Pentru mulți ar fi fost un coșmar până și ideea de a se vârî într-o capsulă de mai puțin de 7 metri, cu o înălțime de 2,50 și o lățime doar puțin mai mare, alături de alți patru nenorociți, pentru a se scufunda la 4 kilometri adâncime, cu o rezervă de doar zeci de ore de oxigen la bord.

Nu era, cum îi zicea numele. Se chema, antifrastic, Titan, dar nu era un gigant ca Hyperion și frații lui, ci un pitic al mării. Unul care, prea trufaș pentru misiunea lui generoasă, s-a crezut net mai mare decât era în realitate, deși, de fapt, era minuscul și în raport cu epava pe care pasagerii lui își propuseseră s-o exploreze, și în relație cu averile de miliarde ale aventurierilor de la bordul lui.

În chestiune nu e, desigur, doar claustrofobia unora. Sau faptul că submersibilul din titan și fibră de cărbune, ca un soi de microbuz cu o greutate de doar 10 tone și ceva, nu fusese făcut pentru excursiile pe care cu regularitate le întreprindea la o adâncime de 4.000 de metri. Unde presiunea e de aproape 400 de kilograme de fiecare centimetru. Întrebarea e: cât de plictisit, cât de indiferent, cât de ignorant și de smintit, cât de inconștient, cât de iresponsabil trebuie să fii, ca să-ți iei și copilul de 19 ani într-o asemenea călătorie, aparent de agrement, care nu pare a avea vreun real sens științitific, ecologic sau de altă natură, în pofida clamărilor actuale ale firmei organizatoare, OceanGate? De ce au ignorat șefii și patronii acestui concern toate avertismentele și criticile unor specialiști care le-au atras atenția că vehiculul lor e inadecvat pentru sarcinile ambițioase asumate? De ce s-au introdus voluntar într-o predictiblă tragedie?

O lume întreagă a urmărit curioasă, parțial cu foame de senzații tari, dar și cu sufletul la gură căutarea și încercarea de salvare a acestor oameni. Ce minunat ar fi fost să poată fi salvați!

Nu mă întreb dacă se poate spune că banii investiți în sutele de ore de zbor, de navigație, de investigații necesare căutării acestor oameni au fost aruncați pe fereastră. Pentru că nu au fost. Ori dacă nu puteau fi mai bine investiți. Căci viețile n-au preț. Nici viețile unor milionari sau miliardari. Sunt oameni și e bine că au fost cât mai asiduu căutați. Aș fi fost fericit să se producă miracolul de a fi găsiți, smulși mării și tenebrelor ei și recuperați în viață, zâmbitori și bine-mersi. N-a fost să fie. Miracolul n-a avut loc. Destinul i-a arătat titanicului pitic unde îi e locul: în nimic.

Dar nu mă pot împiedica să resimt o amărăciune gândindu-mă cât de ușor sunt lăsați alții, mai de rând, să moară. În masă. Mă amărăște și dezabuzarea unor inși care s-au înghesuit într-un vânzător de suflete de șapte metri pe doi jumătate ca să-și combată plictisul. Care aveau orice și oricât, dar au simțit nevoia senzațiilor tari la patru kilometri adâncime sub valuri, căutând frisonul apropierii de cele 1500 de schelete scufundate în apele înghețate ale Atlanticului, odată cu pachebotul realmente Titanic, care s-a ciocnit în 1912 de un iceberg, s-a spart și s-a dus la fundul oceanului.

Decât să li se tulbure somnul de veci, pare că erau altele, mai bune, de făcut într-o lume deșirată de războiul de agresiune declanșat de un scelerat, pe un glob răvășit de dureri și de nelibertate, într-o omenire confuză, care a uitat de valorile ei cheie. Mi-e greu să cred că nimic nu era mai important decât ca niște omeni plini de bani să coboare în adâncuri la bordul unei conserve stând să se spargă.

Mai nimeni n-a meritat să implodeze cu tot cu vehiculul la bordul căruia se află. Și alpiniștii povestesc despre bătrâneii care cer echipelor de cățărători să fie duși cu șampanie pe Everest, la opt mii de metri înălțime, să-și celebreze, oricât ar costa, primii 10, 20 sau 50 ani de mariaj. Să fie sănătoși și la pungă și mai groși.

Dar mă întreb: când vor învăța acești oameni că banii nu sunt chiar totul? Că e bine să respecți și muntele, și marea, și natura? Că viața omului e realmente prețioasă? Că Dumnezeu nu ne-a dăruit-o ca s-o irosim absurd?