Ce semnificații istorice, politice și filosofice ar putea avea disputa intraortodoxă privind data celebrării Paștelui? De partea cui e dreptatea? Depinde de ce înțelegem prin ea? Depinde doar dacă rămânem cantonați în relativism. Iar dacă nu?
Istoria, s-a spus, ”o scriu cei care obțin victoria”. Ca atare, învingătorii în războiul ruso-ucrainean vor tranșa, probabil, disputa din interiorul Bisericii, indicând cine a avut dreptate și cine nu.
Dar Dumnezeu e numit איש מלחמה ”om al războiului”, în Exodul 15:3. Poate n-ar fi rău să vedem deci lucrurile și din perspectiva Lui, nu doar din a ”luminii care vine cu avionul”? Ca s-o facem e, poate, recomandabil să coborâm adânc în hăurile omului și ale istoriei.
Cine e ferice? Există o rețetă a fericirii? Există, cred. Și e relativ lesne de aplicat. Ce-i drept, mergând pe mâna proorocului Isaia, sensul (mesianic) al existenței noastre nu e să obținem fericirea, ci pacea. În răspăr cu o parte din tradițiile culturale apusene inaugurate platonic, am convingerea că fericirea nu e străină de lumea noastră fizică.
Acestea fiind spuse, trebuie consemnat că ea nu are doar o esențială componentă religioasă – și morală, de vreme ce Dumnezeul unic, iudeo-creștin, e etic, – ci și una politică. Pentru că libertatea și demnitatea sunt și concepte politice, nu doar morale.
În absența lor, fericirea pare utopică. Iar dacă-i lipsește fundamentul, care este recunoștința, ea se preface într-o imposibilitate. Ce-o amenință? Moartea? Bolile? Păcatul? Indiscutabil. Dar și ele sunt adesea consecințele unor încălcări aparent mai puțin vinovate, ca minciuna. Or, mărturia mincinoasă generează nedreptate. Și, înșurubată în ea, revolta în contra legilor și valorilor lui Dumnezeu.
Revolta e de două feluri. Când nu e ca răzmerița lui Cain, ci ridicare anti-idolatră, de sorginte avraamitică, e bună. Când nu e, dar se pretinde cu iscusință a fi, provoacă revoluții care subîntind mari nenorociri.
Unde e, deci, revoluția? În nechibzuință. În lipsa de respect față de așezămintele bune, nu față de obiceiurile proaste. În revărsarea (spontană) de neiubirea de aproape. În ura de frate. În masificare. În violența limbii și faptei.
Și unde revelația? Cea din urmă a avut loc la muntele Sinai. Când s-a încetățenit ceea ce începuse anterior, patriarhul Iosif instituind, prin iertarea fraților săi, istoria. Prin iertarea fraților s-a ieșit din mit și din cercul vicios al eternei reîntoarceri și s-a intrat în timp, în istorie și într-un nou calendar. Unul uman, adăugat celui divin, inaugurat prin Facerea în șapte zile.
Din contră, revoluțiile (dacă revoluție și nu contrarevoluție a fost teroarea iacobină a celei franceze) sunt menite să răstoarne revelația, s-o nimicească, să anihileze lumea apărută din izvorul ei luminos. Să nimicească. Și sunt opera nemulțumirii.
Nu că revoluțiile (sau contrarevoluțiile) nu s-ar folosi din plin de metafora luminii. Nu că n-ar imita fantastic revelația. Nu că n-ar pretinde că sunt singura cale spre progres. Nu că n-ar ști să înșiruiască mii de motive pentru care urăsc vechiul și, mai ales, pe cei vechi, pe care ”oamenii recenți”, ca să-i numim ca H.R. Patapieivici, îi acuză de ”înaltă trădare” a idealurilor de impus. Nu că n-ar ști să instituie noi legi, de regulă antinomice, ca și teroarea și fărădelegea menite să le impună.
Schismele, de atunci încoace, se țin lanț. Povestea lor a început cândva în epoca celui de-al Doilea Templu și au devenit tot mai frecvente la pragul dintre ere. De la Saul din Tarsus, Mohamed și până la Șabbetai Țvi, ca și de la Marx, Nietzsche și Lenin la Hitler, Stalin și Putin, civilizația iudeo-creștină a trecut prin numeroase revoluții, răsturnări și schisme, toate menite s-o amelioreze, toate menite să-l fericească pe om, mai toate degrabă vărsătoare de sânge și catastrofale. Mai toate, rețete ale nefericirii. Deși nu toate revoluțiile (sau inovațiile) sunt rele. Cum nu toate revelațiile sunt adevărate.
Povestea calendarului ortodox e de aici. Răzmerița lui Cain nu rezidă, paradoxal, în tentativa reunificării creștine – un demers aparent novator, dar în fond conservator (și restaurator de creștinism luminat, nepolitizat și neideologizat)- ci în viitura de ură care s-a revărsat asupra celor mai fini și credincioși gânditori ai românilor ortodocși, pentru curajul de a propune depășirea unei discordii absurde privind data unui moment central al revelației propriei religii.
De unde provine deloc fraternul și cu atât mai puțin ”creștinul” zel demolator al propovăduitorilor excepționalismului și exclusivismului ortodox? Din evanghelii? Din predica de pe munte? Din întors obrazul celălalt? Ei, aș. Din ortodoxism. Din revoluția lui Putin. Din transformarea religiei în ideologie politică. Putinistă. Care are adânci tradiții românești în cuzism și legionarism. Dar care nu e o perversiune națională, ci general-umană, cum reiese din islamism. Sau din fascismul catolic.
Are perfectă dreptate T. Baconschi să scrie că, ”dincolo de episoadele acestui foileton care a scos la iveală multă mizerie, agresivitate și rea voință, ni se confirmă ce știam deja: BOR e împărțită între cei care percep Ortodoxia ca parte a civilizației euro-americane (cu temelia ei în imperiul roman) și cei care o văd ca pe un adversar al Occidentului (acuzat de toate relele, în contrast cu suma virtuților, pe care o găsești doar la Răsărit de Constantinopol, de pildă la Moscova).”
A observa de pe margine acest litigiu aparent doar intra-ortodox, nu înseamnă cantonarea comodă în neutralitate. Căci, așa cum se vede, e în esență un conflict politic, chiar foarte, sau poate primordial politic și ideologic, precum și global, nu doar, sau în primul rând religios și național.
L-a declanșat, din rațiuni fasciste, putiniste, sau, cum i s-a mai spus, ”rusciste”, patriarhul Kiril, prin binecuvântarea armelor genocidului – o motivare scelerată, care a transformat invazia în Ucraina într-un război intraortodox, creștin și, totodată, anticreștin. E normală dorința disocierii ”ecumeniste” a ortodoxiei creștine de ortodoxismul anticreștin al unui patriarh kaghebist?
Așa mi se pare. Trebuie lăsat subiectul exclusiv pe mâna clericilor? Nici dacă în cauză ar fi fost doar data Paștilor, iar subiectul legat exclusiv de credință, n-ar fi trebuit exclusă opinia teologic solid argumentată a mirenilor.
Dar ca vrajbă politică, ea reclamă o reacție politică, nu a lăsa discuția doar pe seama ierarhilor, sau a nu denunța extremismul. Altfel ar trebui lăsat și legionarismul, comunismul, islamismul, sau nazismul exclusiv pe mâna politicienilor de profesie.
Ceea ce nu se poate. Cu atât mai mult cu cât, îndărătul virulentei mișcări anti-ecumeniste e tot atâta credință și tot atât radicalism revoluționar ca în legionarism și alte fanatisme totalitare, bazate pe credințe clasice sau pe salvaționisme seculare, pseudo-religioase. Iar a tăcea, este a deveni complice. Eu numai complice nu vreau să fiu.