Ne-a părăsit un ”extremist de centru” cum nu știu altul mai extremist, mai de centru, mai inteligent și mai simpatic. Și mai talentat ca gazetar.
L-am cunoscut când eram un țânc. Mă împleticeam între picioarele lui și ale celorlalți adulți când ei, perechi perechi, se plimbau cu copiii la șosea. Între adulții din gașcă: mama, tata, Babu Ursu, Sorana și prima soție (din cele trei) a lui Radu Cosașu: Noemi. Și alți prieteni ai lor, Între copii, iubita mea soră. Pe care Relu (cum i se spunea între prieteni) o admira mult.
Avea și de ce. Era nu doar frumoasă, ci și imbatabil de spontană, la replici. Era deșteaptă foc, ceea ce la șuetele pe care la adora era de neprețuit. Și ce ”bosă”, ce talent aveau, amândoi, la cărți!
Îmi amintesc de epoca în care îl chibițam pe Radu în timp ce juca înfocat belotă cu Lidia și cu alți câțiva prieteni de familie buni. Buna dispoziție nu părea să-l abandoneze niciodată. Era mereu de o veselie uneori deconcertantă. Era jovial și invariabil doldora de inepuizabile doze de umor fin. De faze sportive inubliabile. Și de citate din literatura universală. Din Caragiale, din Mazilu. Sau din Mihail Sebastian. Relu era același în Popa Savu, în București, ca și în curțile gazdelor noastre lipovene din 2 Mai. În sat, la Musuret, iar apoi la Dobrogeanu, sau pe plajă. Și la fel era și în redacțiile în care-și făcea veacul între altele ca “decan al presei sportive românești”, cum i s-a spus. Radu Cosașu, nu lua mai niciodată nimic, excesiv, în serios. Cel mai puțin pe sine însuși.
Doar atmosfera i se părea o chestie importantă. Când își mai făcea veacul în redacții. Când telefonul încă mai avea un fir. Când nu existau încă like-urile. Când se bătea la mașină. Pe hârtie, singurul suport al cuvântului în care avea Radu nelimitată încredere. Motiv pentru care, cu instinctul său infailibil, nu dădea doi bani pe tembeliziuni. Și afirma despre ele că ”îi place faptul că nici ele nu contează pe el”.
Îmi părea atunci nu doar invincibil. Îmi părea de o energie de nestăvilit. Se ținea atât de bine de coada pipei lui, încât devenise cu ea cu tot o redută inexpugnabilă. Până și fumul pipei, împletindu-i-se cu rotocoalele din lulele lui Mirel Ilieșiu și Radu Albala, îmi plăcea mai mult decât tutunul băut de tata din veșnicele lui țigări. Radu părea imbatabil în conversații. Bridge însă nu știu să fi învățat.
În schimb, se pricepea la dezvățat. Totuși, s-a dezvățat relativ greu de comunismul în care, după experiența Holocaustului, crezuse sincer, în tinerețe. Plânsese, spre tardiva lui rușine, la moartea lui Stalin. Ce oroare. Dar se salvase citind. Și ascultând de mătușile lui din Tel Aviv, siderate de deriva lui comunistă. La sfatul lui Mazilu și-a scris, după 1989, cartea despre ele, ca o despărțire de scrierea lui ”pe linie” din anii lui de activism muncitoresc-tovărășesc. Ce-i mai plăcea să scrie! Trebuie să fi fost extrem de harnic, dacă mă uit la interminabila listă de titluri pe care le-a lăsat în urmă, alături de munții articolelelor sale savuroase, de după 1990.
N-a avut copii, ”în afara unui fiu imaginar din Groenlanda”. Cu atât mai mult s-a concentrat să aducă pe lume scrieri și să-i iubească pe autorii lui preferați de parcă ar fi fost progeniturile lui: pe Kafka, Proust, Isaac Babel, Malraux, Platonov, Scott Fitzgerald, Bacovia, Mihail Sebastian. Adora adversativele. Și cuvântul ”totodată”. Ura: ”jos jidanii”. A rămas ”marxist de nuanță Groucho”, după cum a scris el, undeva.
Am impresia că a scris, de prin 1949, în fiecare zi a vieții sale. Din plin. Cum a putut oare să continue să mânuiască imperturbabil condeiul în România, după ce prietenul său, Babu, a fost asasinat de securiști, probabil la ordinul Ceaușeștilor, doar pentru că a redactat un jurnal?
Chiar nu știu. I se părea că oricât ar fi timpurile de atroce, nu trebuie pus capăt nici vieții, nici scrisului. Ce-i drept, n-a publicat în acei ani de groază decât două cărți. Una în 1981. Alta la ani după crima securistă din 1985. În 1989, i s-a dat chiar un premiu al Uniunii Scriitorilor. Culmea. Își iubea colegii (și pe unii ca Marin Preda sau Jebeleanu) cum alții își adoră religia. În lipsă de credință în D-zeu își adula ”până la poem”, până la imn, lumea cărților și colegii de breaslă. Iar Uniunea Scriitorilor s-a revanșat, premiindu-l. Pe el, un autodeclarat ”mic-burghez”. Fost tezist. O fi fost și acela, în 1989, un act de ”rezistență prin cultură”.
Era, cert, un supraviețuitor. Nu întâmplător mare parte din opera sa de senectute se intitulează ”Supraviețuiri” (de la 1 la 6). În fond, ce poate fi un evreu trecut de o anumită vârstă și de catastrofele totalitare ale secolului XX, altceva decât un profesionist al dăinuirii?
Pentru că-i admiram nețărmurit și umorul, dar și această calitate ieșită din comun de a cădea, ca pisica, în picioare, deschideam invariabil Dilema la cronica ”Din-vieața-unui-extremist-de-centru”, sperând să mă mai înțelepțesc puțin.
Ceea ce am și făcut, De vreo 1001 de ori. Nu că nu mă enerva, uneori. Îmi părea jenantă obsesia lui Cosașu de a pigmenta cu sofisme și a raționaliza chiar orice, găsind tușe luminoase oricăror tenebre și scuze pentru aproape orice netrebnic și orice netrebnicie. Chiar și pentru blestemații ani 50. Sau 80. Și de a transforma orice în paradox, găsind disjuncții savante, bunăoară între adevăr și dreptate (spre a apăra, de pildă, prezumțiozitatea prietenilor săi Liiceanu și Pleșu, făcuți cu ou și cu oțet de Herta Müller pentru pretenția lor hilară de ”rezistență prin cultură”. Potrivit lui Cosașu, care credea că Herta ar fi spus la Ateneu, în prezența lui Liiceanu, un ”adevăr crud”, ”adevărul”, cum ar fi zis Aglaia, personaj al lui Dostoievski, nu se confundă cu dreptatea”…
Păi bineînțeles că nu. Doar că cea din urmă, dragă Relu, nu poate fără cea dintâi. N-avea Relu dreptate în raport cu adevărul crunt? Nu-l deranja. Silit de realitate să divorțeze de ideologia din tinerețe care-i fusese busolă, prea diviniza literatura, devenită noul său ”nord”. Dar prea o transformase în idol, ca să nu nedreptățească adevărul și să nu invalideze condiția dreptății. Ei, și?
Chestia asta nu-l supăra din cale afară. Îl scotea din sărite doar să nu se nuanțeze destul, astfel încât nuanțarea să-i salveze prietenii și literatura. Nu prea avea ce face, prin urmare, cu principiile. Ceea ce nu înseamnă că nu era adorabil. Și nu doar la șuete, ci și în nuvele. Când era elogiat, se apăra: ”să nu exagerăm”. Iar apoi, ca autentic ”extremist de centru”, Relu a știut să se bată cu inegalabilă pasiune pentru ”blestemata expresivitate” a limbii și literaturii române, cum îi spunea el. Care i-ar fi interzis, potrivit lui, să fie tradusă ca lumea.
Discutabilă părere. În schimb, rămâne memorabil devotamentul cu care a știut, de la un moment dat, să lupte pentru libertatea de expresie. Apoi, după 1001 de cronici extremiste de centru, Șeheze-Radu s-a retras de la Dilema. Mai târziu, lui Relu i-a urmat Mircea Vasilescu, iar publicația fondată de Cosașu, cu Andrei Pleșu, în 1993, n-a prea mai meritat, pe mari porțiuni, să fie citită.
Mai ales când a început să cenzureze, sub presiunea unora, articole publicate, vai, fără permisiunea autorilor lor, care, totuși, ca să se legitimeze cenzura, au fost luați la refec ca fiind, cică, ”nepoliticoși”. Deci cenzurabili. Bleah. Ca și cum treaba unei publicații culturale care se respectă e să cenzureze. Ca să fie… ”politicoasă”. Nu lizibilă. Nu informată. Nu deșteaptă. Nu un reper, un far moral și spiritual în ceața vremilor. Dar cum să mai fie, dacă generația fondatoare s-a retras, iar jurnalismul românesc s-a degradat terifiant?
Lena Boiangiu, mult timp redactor-șef adjunct la Dilema, în epoca lui Radu Cosașu, se stinsese în 2009, anul în care mi-am îngropat tatăl. Cu un an înainte se prăpădise soțul ei, regizorul Alexandru Boiangiu. Se vedeau săptămânal și puneau lumea la cale. Relu era, inextricabil, o parte substanțială din lumea lor.
Apoi, prea departe cu viața, l-am pierdut din vedere și pentru că, în vreun ungher al minții, m-am amăgit, crezându-l pe Relu așa cum părea: indestructibil. Am crezut prin urmare, cumva, că ne va supraviețui tuturor. ”Lasă că mai e și mâine o zi”, îmi ziceam. Uite că nu mai e. Uite că n-a fost etern. Ce zi incomensurabil de tristă!
E una de doliu nu doar pentru literele românești. Cărora le-a plecat în cea lume cel mai bun prieten. Ori pentru comunitatea evreiască din București. Lăsate, toate, sărăcite. Piere cu el o parte din mine. Deși s-a stins la o vârstă venerabilă, resimt plecarea lui ca pe o pierdere personală. Una ireparabilă. Dar, vorba lui: ”hai să nu exagerăm”.