Şeful diplomaţiei UE, Josep Borrell, a reliefat că marina militară a ţărilor europene trebuie să patruleze în Strâmtoarea Taiwan.
În mod evident, diplomatul socialist spaniol a sărit peste propria sa umbră pacifistă și marxistă. Borrel a recunoscut, în fine, într-un târziu, îndemnat probabil de îngrozita șefă a diplomației germane, pe care a siderat-o recent Macron, că Taiwanul (chiar) ”este crucial” pentru Europa.
După cum precizează presa apuseană citând editorialul său de azi, din ”Journal de Dimanche”, Borrell a subliniat că, dat fiind ”interesul economic, comercial și tehnologic” al Bătrânului Continent, Europa ”trebuie să adopte o poziție nu doar morală”, ci și militară, navele de război europene sporindu-și prezența în Strâmtoarea Taiwan.
Fermitatea și claritatea declarației sale face să le țiuie urechile înmănușaților și delicaților diplomați de carieră din cancelariile vesteuropene. Cu toții s-au obișnuit cu obsesia ultimelor șase decenii de diplomație germană, zisă ”Wandel durch Handel”, în speță ”schimbare prin comerț” și au interiorizat această mantră împăciuitoristă, menită să justifice, teoretic, prosternarea în fața dictatorilor totalitari și profiturile grase pentru elite lașe, obținute din comerțul cu ei.
Macron și riposta Europei
Mă întrebam, zilele trecute, la TVR Info, ”de cine se decuplează Europa? De China? De America?” Și evocam ”problemele politice și economice ale Europei pendulând între cele două puteri în contextul vizitelor la Beijing ale unor lideri ca Macron și von der Leyen” .Răspunsul la dilemă, iată, a venit printr-o scrisoare recomandată. În presa franceză. Pe scurt, Borrell pare, din ea, că s-a trezit.
Ca și o mare parte din dregătorii nemți. Editorialul apărut în Journal de Dimanche sub semnătura șefului diplomației europene e o ripostă clară la adresa palatului Élysée și o dezavuare nu mai puțin notabilă a afirmațiilor președintelui Franței. Macron și-a permis la începutul lunii aprilie, la Beijing, să semnalizeze Chinei comuniste că pe europeni nu i-ar interesa soarta Taiwanului.
El a sugerat, ca atare, că regimul Chinei comuniste își poate disloca armata și invada fără probleme mica insulă democratică taiwaneză, întrucât europenii, al căror interes ar fi să se decupleze de americani, n-ar interveni și nici n-ar susține SUA într-un eventual demers de apărare a Republicii China, după cum se numește, oficial, Taiwanul.
Or, ”Taiwanul e parte a perimetrului nostru strategic necesar garantării păcii și protecției intereselor noastre”, spusese Borrell în PE. Totuși, Macron refuza, acum câteva săptămâni, ”logica blocurilor”, recomandând aliaților europeni „să nu urmeze Americii. Sau Chinei”. Asta, deși Macron știa bine că europenii (inclusiv germanii) tocmai încearcă să-și reducă dependența toxică de China comunistă, aliatul cheie al Rusiei, iar fără americani nu fac față în criză ucraineană.
Dementa căciulire franceză în fața poftelor imperialiste ale Chinei comuniste și abjectul pupat împăciuitorist al inelului dictatorului chinez a provocat aprigi critici în restul Europei, inclusiv în mediile stângii germane, care mizează prin tradiție pe tot mai gripatul motor franco-german al UE.
Pare că, la Berlin, o capitală situată net mai aproape de estul Europei decât Parisul, elitele au înțeles că jmecheriile politico-diplomatice și teoretice din trecut, menite să justifice relații comerciale imorale cu tiranii răsăriteni, pur și simplu nu mai țin, devenind caduce după invazia rusă în Ucraina. Așa se explică declarația cancelarului cu ”Zeitenwende” cu schimbarea de epocă de acum un an. Și așa se explică faptul că, fie și într-un târziu, germanii încearcă să schimbe macazul.
Problema cheie a Europei
Dar Parisul nu vrea să-i lase. Franței pare a nu-i ajunge un an și două luni de la invazie pentru a se dezmetici. Nu i-au ajuns nici cei opt scurși de la cotropirea Crimeei. Macron s-a obșnuit cu Merkel și cu eșuatul ”format Normandia”, când Parisul și Berlinul trăgeau Ucraina în piept în interesul lui Putin și al industriașilor vesteuropeni importând gaze ieftine din imperiul țarului kaghebist.
Pe moment, problema Europei nu mai e nici Putin, nici Xi, ci Europa însăși. Problema noastră, a europenilor, sunt înșiși europenii, cu tot cu împăciuitorismul intrat în sângele unor demnitari poltroni, inepți și sinucigași ca Macron, care, din ambiții vane de mărire gaullistă se joacă în continuare cu destinul Bătrânului Continent, cu demnitatea și libertatea locuitorilor lui.
Pe cine se poate bizui Macron în Europa? Pe mai nimeni, în afară de putiniști. Nici măcar, până la urmă, pe fanii săi necondiționați, Klaus Iohannis și Dacian Cioloș, care, în afara neinstruibililor din rândul diplomaților progresiști din Germania și din alte câteva țări europene, i-au stat, cu tot cu inenarabilul Bogdan Aurescu, la dispoziție.
Motiv pentru care, pe drumul de la Beijing la Paris, Macron a găsit cu cale să facă escală la București. Din mediile diplomatice românești nu s-a auzit critic nici un pâs, în reacție la enormitatea antiamericană proferată de liderul francez la Beijing.
În afara presei anglo-saxone și germane, precum și a unor demnitari berlinezi mai deștepți și mai pe fază, doar niște congresmeni americani se alertaseră și le recomandaseră Franței și Europei ”să se ocupe singure de Ucraina”, țară totuși europeană, fără ajutor american.
E posibil ca luarea de poziție a lui Josep Borrell să semnalizeze inițiativa unei schimbări istorice de macaz în raporturile sino-europene? Așa ar fi normal. Dar inerțiile sunt, prin tradiție, mari în Europa. N-ar fi exclus ca, treziți proaspăt din somn, unii dregători și cetățeni europeni, anesteziați de siguranța pe care le-o conferă apartenența la NATO, despre care cred că e un soi de schemă de pasare peste ocean a mingii răspunderii militare și politice proprii, să se culce liniștiți la loc.