SUA ca smardoi global: sărutul pe gură al dictatorilor

Ce face Xi la Putin? De ce se înțeleg ei minunat? Câte parale face ”planul de pace în 12 puncte” prezentat cu mult tam tam de chinezi?

La 20 de ani de la intervenția americană în Irak ziarele sunt pline de acuze progresiste la adresa Americii lui George W. Bush. Și de monstruoase echivalări ale acestei Americi atacate de teroriști arabi, islamiști, cu câțiva ani înainte, cu Rusia agresoare a lui Putin invadatoare în Ucraina. La autoflagelarea americană și occidentală se adaugă mai nou flagelarea Americii și Occidentului de către liderii dictaturilor comuniste și postcomuniste.

E adevărat că nu s-au găsit la Saddam Hussein armele de distrugere în masă prezumate de serviciile secrete occidentale înaintea campaniei din 2003. Dar înseamnă că dictatorul irakian care comisese o invazie în Kuweit și un genocid în Kurdistan, practica terorismul intern și îi dăduse afară din țară, înainte de a-și termina misiunea, pe inspectorii ONU însărcinați să cerceteze dacă are arme atomice, nu era o imensă amenințare și nu trebuia debarcat? A câștigat Iranul doar din cauza debarcării lui Saddam, nu pentru că stânga occidentală s-a dat de ceasul morții, în ultimii zece ani, să-i cocoloșească pe ayatolahi?

Ar fi fost mai utilă impunitatea asasinului în masă, Saddam? Ar fi fost izolaționismul american preferabil? S-a dovedit optim nonintervenționismul? O lume plină de mișcări extremiste, totalitare, de teroriști și de lideri dictatoriali ticăloși: n-are oare nevoie acest glob de un jandarm mondial care să creadă în democrație, drepturi individuale și justiție independentă?

Retractilitatea administrațiilor americane ulterioare s-a dovedit mai bună, oare, pentru pacea mondială decât intervenționismul campaniei în Irak? N-a ajuns Rusia, profitând de această retractilitate sub Obama, să modifice granițele recunoscute internațional ale Ucrainei, în 2014, iar în 2022 s-o atace, s-o invadeze și s-o supună genocidului? N-a făcut Moscova toate acestea pentru că s-a știut la declaratul adăpost de riscul unei intervenții militare americane sau aliate, cum nesilit de nimeni i-a garantat Biden lui Putin?

E mai bine oare, că administrația Biden a scos mai nou, din ea, inepții monumentale încurajându-i pe dictatori? Potrivit șefului diplomației americane, Blinken, acțiunea Chinei de a împăca Arabia Saudită cu Iranul n-ar ridica probleme. Ca și cum disocierea de Washington a unui aliat american și de înlocuire a SUA, ca mediator influent, de către regimul totalitar chinez ar fi pe placul Washingtonului și i-ar conveni de minune. Mai grav. Ni se sugerează că Beijingul s-ar fi comportat, chipurile, perfect căci, dixit Blinken, ”din unghiul nostru e o treabă bună tot ce reduce tensiunile și evită conflictele…”. O ”treabă bună” acordul saudito-iranian? Principalul aliatul din regiune al Americii, Israelul, amenințat existențial de Iran e sigur de altă părere.

Dar America progresistă are aerul de a-și putea permite să comită oricând oricâte greșeli politice externe. Ce contează ele pentru o superputere? Ce contează oare că aceeași administrație americană de stânga și-a mai semnalizat o dată, public, terifianta anemie, oficialii din Washington cerând, vai, dictatorului chinez, să confere cu președintele Ucrainei, Zelenski, ca să se ”informeze mai bine” asupra războiului ruso-ucrainean, de parcă Xi de informații, iar nu de bunăvoință duce lipsă! De ce simt oficialii americani nevoia să se umple de ridicol?

Și ce vrea proaspăt confirmatul dictator pe viață Xi Jinping, cel recent reînscăunat pe veci de Congresul Partidului Comunist Chinez, la Putin? Să-și sporească puterea, dincolo de a lui Mao, extinzându-și-o global. Să extragă capital din slăbiciunea Americii, de care Putin a profitat atât de prost, invadând Ucraina în februarie trecut. Să extragă capital din starea deplorabilă a ordinii mondiale, spre a o ”izbăvi” de conducerea ei americană. Xi vrea, altfel spus, să-și plaseze imperiul astfel, încât să înlocuiască Statele Unite ca superputere.

În acest scop a prezentat un ”plan de pace” elaborat în 12 puncte. Xi a mai cerut”pragmatism”, dându-se, pe de o parte, adept al Cartei ONU, care interzice războaiele de agresiune și schimbarea prin forță a granițelor, iar pe de altă parte s-a afișat ca adoratorul necondiționat al Rusiei lui Putin, alături de care vrea, împreună cu alte tiranii totalitare, precum regimul islamist iranian, să edifice o nouă ordine mondială a dictaturilor pure și dure.

Iată motivul pentru care a scuipat cu boltă și pe decizia Curții Penale Internaționale de a-l pune sub acuzare pe Putin pentru crima de război a furtului de copii ucraineni, de vreme ce mandatul de arestare al CPI nu l-a împiedicat pe Xi să se ducă să-l legitimeze pe liderul genocidar rus, iar pe de alta să ignore că nu e nevoie, conform ONU, decât de un plan de pace într-un singur punct: retragerea trupelor ruse din Ucraina ocupată.

În contrast cu această soluție veritabilă, ușor de găsit și simplu de transpus, China a avansat un document mincinos, căci nu poate ”media” pacea o putere care n-a condamnat agresiunea militară rusă. Xi a prezentat un document prolix, care ar urma să ”neutralizeze”, chipurile, ”consecințele crizei și să promoveze o soluție politică. Problemele complexe n-au soluții simple”. Zice, mințind ca de obicei, dictatorul chinez. Care a inventat pentru războiul de agresiune și pentru denumirea sa falsă, rusească, de ”operațiune specială”, eufemismul ”criză”. Și care, ca să-l ajute pe Putin, continuă să propună o încetare a focului instantanee, știind bine că un armistițiu ar cimenta cuceririle Rusiei, căreia i s-ar da timp să se regrupeze și să-și repornească ofensiva, cum just au reliefat, îngrijorați, oficialii americani, grijulii să atenționeze China să nu articuleze propuneri ”unilaterale” care să reflecteze ”doar perspectiva Rusiei”.

Or, complicarea chestiunii unei păci negociate în Ucraina, pe care o practică acum China, e nu doar praf în ochi și o frunză de smochin pentru țarul gol, Putin, ci și o modalitate de a justifica medierea chineză, care, dacă ar avea succes, ar întări impresia că singura putere responsabilă, capabilă de a restabili, asigura și garanta ordinea mondială e China, iar nu America: dictatura, nu democrația. Ar fi, desigur, o ordine de cimitir, de închisoare, de lagăr de concentrare și exterminare, una a Gulagului maoist chinez.

Iată ce numește Xi o ”soluție rațională” a problemei, ”ghidată de un concept de securitate comună, cuprinzătoare, obștească și sustenabilă de securitate.” Ca și cum ar putea exista o securitate și ”comună”, și ”obștească”, și ”colectivă”, și ”cuprinzătoare” și ”sustenabilă” cu un dictator totalitar, belicos, imperialist, terorist și genocidar, pentru care agresiunile externe sunt ca spălatul pe dinți dimineața. Sau ca devoratul unei chiftele cu muștar la prânz.

Și ca și cum nu China genocidară care amenință Taiwanul, ori agresorul rus din Ucraina și cel iranian din Yemen și Siria ar fi problema, ci America retractilă și neoizolaționistă a lui Biden ar fi nu atât un uriaș cu picioare parcă de lut, cum ar putea fi cotată acum, cât bătăușul global, un smardoi, un ”bully”, un ”hegemon” și un ”despot”, cum s-a exprimat Xi textual, într-un articol recent. Iată de fapt ce înseamnă, pe scurt, antanta sino-rusă, ce reprezintă îmbrățișarea și sărutul pe gură al dictatorilor kaghebist și comunist: un proiect antiamerican.