Amintirea ochilor frumoși la care visăm (și care pot fi ai iubitei, sau ai lui Dumnezeu) ne trezește și din morți. Când începem să-i uităm, se apropie de noi pericolul cel mare. Demența senilă adumbrește finalul vieții multora. Și tot amnezia omoară societăți și civilizații întregi.
A uita (sau a nu înțelege, sau a voi să nu înțelegi) ce s-a întâmplat în Holocaust e de acest ordin.
Șoa, după cum se numește în ebraică exterminarea evreilor europeni, încăpuți, de la finele anilor 30, vreme de peste cinci ani, între roțile mașinăriei de ucis a naziștilor și a aliaților lor fasciști, legionari, antonescieni, seamănă cu, dar e de altă natură decât, exterminările în masă din Gulag.
Nu trebuie, firește uitate, ori lăsate fără pedeapsă nici acestea, din urmă. Dar monstruoasele hecatombe produse în dimensiuni diferite, dar sinistre toate, de Stalin, de Mao și Ana Pauker, Dej, Drăghici, Ceaușescu și de complicii lor țin de o tradițională, de o răsăriteană, parțial asiatică, parțial naturală cruzime a omului barbar, puternic frustrat, precar educat și insuficient civilizat.
Holocaustul a pornit însă de pe pământ german. Din inima Europei creștine, civilizate și iluminate. Din miezul unui neam al ”poeților și filosofilor” care-și ziceau, cu mândrie, ”Volk der Dichter und Denker”. Un trib de ”Richter und Henker” a devenit pe negândite națiunea care, sub liderul totalitar nazist care se credea mesia, și-a prefăcut elita în judecători, și în călăi, și apoi în pluton de execuție.
Din mâna acestei oștiri de exterminatori au băut evreii ”laptele negru al dimineții” cum îi spunea, în Todesfuge, bucovineanul Paul Celan. Ai cărui părinți sfârșiseră asasinați în Transnistria. Alături de sute de mii de evrei români. L-au băut în zori și în puterea zilei, noaptea, în miezul beznei, la prânz și la amiază, acasă și pe drum, în ghetou, la chestura poliției din Iași, înnebuniți de sete în trenurile morții, în cuptoarele de la Sobibor și Treblinka, în sârma ghimpată de la Mauthausen și Auschwitz, în magaziile înțesate de oameni ale Odesei, mitraliate și incendiate, cu zeci de mii sorbindu-l în ele.
Amintirea victimelor pălește. Se usucă pentru că vor urmașii făptașilor? Se stinge doar sub impactul negaționismului, gen aberantul ”n-a fost nici un Holocaust”, al trivializărilor , de felul Holocaustului ”câinilor”, sau al relativizărilor stupide și ticăloase, potrivit cărora toată lume ar face, pasămite, ”la fel” și ”vinovate” ar fi fost, chipurile, și ”victimele nevinovate”? Sau din cauza trecerii timpului? Dar cum ar putea încercarea exterminării întregului popor al Dumnezeului cel etern (un atac asupra Lui, al Tatălui Nevăzut, pentru că e mai simplu să-I ucizi creația, decât să-L detronezi pe invizibilul ei Creator Ce Este și Va Fi) să cadă în memorie sub incidența amneziei?
Cum să fie date uitării și victimele și făptașii, precum și crima lor, crima prin care au fost sacrificați unui zeu barbar, și ura antisemită care au precedat-o și prefațat-o, și mobilul și declanșatorul ei?
Dar poate că amintirea se stinge din cauza angoasei noastre în civilizație? Neuitarea nu e în acest caz doar o elementară igienă a omului civilizat. A omului european. Constituie, ca veșnic avertisment, nu doar scutul libertății sale, o protecție pe care veșnic încearcă să i-o smulgă cu furie toți extremiștii și toate slugile totalitare, ci și apărătorul omeniei lui. Și nu e doar o abstracțiune.
Sau o chestiune privindu-i exclusiv pe evrei. Nu, chiar dacă faptele lui Putin seamănă, până la un punct, cu crimele lui Hitler, din debutul celui de-al Doilea Război Mondial, nu se poate pune un semn de egalitate între ce au făcut până acum rușii, în Ucraina, și ce-a avut loc sub naziști și aliații lor în anii 40 ai veacului trecut. Dar dacă nu realizăm ce s-a petrecut atunci, nu vom realiza ce s-ar mai putea lesne întâmpla cu noi, cu alții, cu oricine. În aceste zile ale unei tentative noi de genocid am putea mai lesne înțelege: memoria abisului fără fund în care se poate prăbuși omul dacă-și permite, ca Putin și ai lui, reșuta în barbarie, reprezintă pavăza finală a demnității sale.
N-am inteles si nu inteleg nici acum dece sa-au intamplat si se intampla si in prezent toate nenorocirile astea. Ma intreb daca nu-i in natura umana. Istoria e plina de masacre.
Ma gandesc la triburile nord americane. Se macelareau intre ele. Invidie, resurse, sclavi. Habar n-am. Ar fi bine de analizat motivul pentru care triburile de cimpanzei se bat unul cu altul, peste nevoia de “lebensraum”.
Orice-ar fi, pogromurile nu sunt razboi. Pogromurile sunt literalmente crime abominabile generate de cruzimea unei populatii mancurtizate.
Acum, legat de durerile pe care le aveti si reamintirea ”laptele negru al dimineții” va doresc tarie Domnule Iancu.
E un mister. Masacrele punctuale sunt în natura omului după câte se pare. Dar exterminarea sistematică îmi pare și ceva cultural.
Acesta este omul domnu’ Iancu. Capabil de cele mai inaltatoare sentimente. Construieste scoli, spitale, sanatorii, case de copii si batrini. Atunci cind se lasa calauzit/ ghidat, de mostenirea-invatatura, iudeo-crestina. Na, c-am zis-o ! 🙂
Dar si a celor mai abjecte, degradante si animalice instincte. Camere de tortura si reeducare, lagare de munca, camere de gazare, bomba atomica, etc ) De ce sunt toate acestea, intreba Robert ?
De fapt este o lupta spirituala. Indiferent daca eu cred, sau nu cred. Ea exista si va exista pina la final. Este o Carte, care ne spune ceva despre acest final. Cu bine !
Sunt absolut de acord cu dvs!