Tancurile și călcâiul lui Ahile, pentru Occident

Vestul are dușmani pe față și inamici ascunși. Cum sunt extremele politice. Și, mai ales, cum e extrema stângă, care se dă inofensivă și progresistă, dar vrea să-l vadă cât mai rapid desființat și transformat dintr-un spațiu al libertății, întemeiat pe religiile, etica, valorile și cultura iudeo-creștină, într-unul al ideologiei, al nihilismului și al regimurilor totalitare.

În plus, are un călcâi al lui Ahile. E vorba de elita unei țări care, din pricina trecutului ei totalitar, e uneori confuză, oscilează periculos către extreme, nu știe exact ce vrea și se teme și de umbra ei. În ce anume constă problema? S-a văzut, mai nou, în harababura și negocierile bezmetice care au dus finalmente, după eforturi intense și concertate ale aliaților Germaniei, la adoptarea tardivă a deciziei cancelarului Olaf Scholz, de a livra Ucrainei tancuri Leopard și de a da lumină verde și altor state să le furnizeze pe ale lor.

Decizia este, fără îndoială, salutară. Dar și tardivă. Adoptarea ei s-a datorat unei cedări americane, în interesul menținerii ficțiunii, potrivit căreia Vestul ar mai fi unit. Nu e. Polonia, balticii și britanicii trag în cu totul altă direcție decât Berlinul. Și nu doar Germania, ci și America suferă de zăpăceală, de buimăceală și confuzie, de o brambureală parcă fără de leac.

Bizarerii americane…

Pentru că factorii decizionari ai administrației din Washington, oricare ar fi ei, nu știu și nu dispun de un consens cu privire la ce vor, la ce înseamnă o ”escaladare” a conflictului, la ce trebuie să se aștepte din partea Rusiei, la ce obiectiv are Ucraina și la ce ținte are Vestul în acest conflict. Această disbulie, afirmând pe de o parte că s-ar da Ucrainei, chipurile, ”tot ce are nevoie, cât timp are nevoie”, dar pe de alta parte refuzându-i o mare parte din armele cerute și date cu bucata, în timp ce i se sugerează ba să negocieze cu agresorul, ba să se retragă din orașe ca Bahmut, a generat peste tot în Apus o amplă disonanță cognitivă. Care n-a rămas fără efect asupra mai vechilor perplexități – autogenerate istoric- ale Berlinului.

…și germane: catastrofa provocată de cancelar

Și mai mare e, ca atare, haosul din capul germanilor. A căror frică de bombele atomice ruse, de implicarea lor într-un război și de ”escaladare” e, la mulți, patologică. Scholz n-a vrut în ruptul capului să acționeze fără americani. Ai căror șefi militari de la Pentagon n-ar fi vrut să exporte însă tancul lor greu M1Abrams în Ucraina, din rațiuni eminamente (dar nu exclusiv) practice. Dar la Washington le era clar că într-un conflict militar tot mai dur cu Rusia, Ucraina nu se poate bizui la nesfârșit pe pârlitele ei tancuri de fabricație sovietică, la care se epuizează rapid piesele de schimb.

De ce n-ar fi vrut însă Scholz să acționeze fără americani? Din lașitate? Nu știe nimeni exact. Nu doar pentru că Vestul a pierdut săptămâni și luni în care îi putea pregăti pe ucraineni să mânuiască tancurile Leopard și trimite armele de care au nevoie (care includ rachetele cu rază lungă de acțiune și o aviație militară performantă, cerută acum de Kiev). Ci și pentru că șeful executivului german nu e doar arogant, monosilabic și extrem de bizar și neclar în maniera în care adoptă decizii, ci și incapabil să se explice persuasiv.

Camarila și partidul lui încearcă să vândă tratativele cu americanii, în urma cărora Biden a cedat nervos și a anunțat că va expedia și el 30 de blindate grele de tip Abrams în Ucraina, drept un ”triumf” și o ”mare victorie diplomatică” nemțească. Ei, aș!

În realitate e orice, numai o izbândă diplomatică germană nu-i. Căci administrația din Washington e foc de supărată pe cancelar și pe oamenii lui. Iar experții interni și externi își amintesc, subit, și de alte nefăcute ale lui Scholz. Care în prima sa vizită la Washington n-a reușit nici măcar să pronunțe cuvântul ”Nordstream”, deși gazoductul ruso-german era în SUA și în lume pe buzele tuturor. Biden s-a văzut deci nevoit să ia el chestiunea în mână și să promită desființarea lui. Dar gafa lui Scholz de-atunci pălește față de maniera de-a dreptul grotescă și înfricoșătoare în care cancelarul a ezitat cu Leoparzii.

Căci Scholz nu s-a mulțumit să-și izoleze țara. I-a sustras Germaniei, cu această ocazie, și ultimul rest din baza de încredere internațională, la care ar mai fi putut aspira ca putere conducătoare în Europa, sugerând că Rusia și opinia ei (funciar ostile Vestului) sunt pentru el mai importante decât unitatea Occidentului și decât capacitatea lui de acțiune. Pare că, în final, americanii l-au constrâns să admită exportul de Leoparzi, urgent necesari Ucrainei, sărind ei înșiși peste Pentagon și peste propria lor umbră, ca să evite o predictibilă și iminentă înfrângere a Ucrainei lipsite de Leoparzi, în fața unei proxime ofensive ruse de amploare.

Situația militară pe fundalul lipsei unei clare și unitare strategii apusene

Care nu e de așteptat primăvara, când drumurile Ucrainei sunt prea inundate și desfundate pentru a permite mari desfășurări de tancuri, ci mult mai curând, eventual în următoarele săptămâni. Ea are loc, de fapt, chiar acum, la Bahmut, și posibil, în curând, în Zaporijjea ori Lugansk.

Or, în timp ce forțele ucrainene trebuie să fie puse în starea nu doar de a rezista acestei ofensive, ci și în poziția de a contraataca și de a recupera teritoriile ocupate, ceea ce presupune să știe pe ce arsenal se pot baza, Occidentalii au o temă de casă net mai jenantă.

Sarcina lor e să se hotărască, în fine, ce vor. Și cum vor defini victoria pe care i-o doresc, parcă in corpore, Ucrainei, fără ca Germania, ori americanii să se arate capabili s-o descrie clar și persuasiv. Și fără să pună Kievului la dispoziție mijloacele necesare obținerii ei, decât cu țârâita, contre coeur, în cantități veșnic insuficiente și doar în urma unor gigantice presiuni ale unor națiuni din NATO, ca balticii, polonezii și britanicii.

Cel mai mic numitor comun pare a fi aruncarea invadatorilor dincolo de granițele Ucrainei acum ocupate și refacerea integrității teritoriale a țării agresate, cu tot cu recuperarea controlului ei asupra Crimeei. Dar nici această foarte parțială victorie, care presupune ca Rusia să-și păstreze regimul, forțele, arsenalul și potențialul de amenințare nu e explicit declarat, de oficialii germani, al căror șef, Scholz, preferă să vorbească nelămurit și nedeslușit despre necesitatea ca Rusia ”să nu câștige” acest război.

Ceea ce sugerează nu doar că Berlinul ar vrea ca deznodământul militar al conflagrației să fie un pat sau o remiză, ci și că liderii germani, ca și unii din tovarășii lor progresiști de peste ocean, nutresc încă iluzia că pot controla, prin livrările de arme, parcursul acestui război, prevenind, la rigoare, căderea dictatorului.

Posibilele cauze ale confuziei din capul unor lideri occidentali

Debarcarea tiranului îi înspăimântă, așa cum îi înfricoșează pe abulici fobia necunoscutului, pe nevolnici neofobia. Problema o constituie, poate, nu atât ideologia extremiștilor presând administrațiile de la Berlin și Washington, cât victimele eleuterofobiei, ale fricii patologice de libertatea pe care ar putea-o cuceri ucrainenii, dacă ar sili trupele lui Putin să capituleze.

Doar așa se poate explica faptul că Germania a ajuns, la Ramstein, acum o săptămână, să blocheze livrările de tancuri, deși cancelarul ar fi trebuit să știe că sunt vitale pentru armata ucraineană și să realizeze, de asemenea, din apelurile disperate ale partenerilor din coaliția sa guvernamentală și din NATO, că refuzul său sparge unitatea Vestului – cea mai fierbinte nădejde a Moscovei.

Unii analiști raționalizează această abradacabrantă situare alăturea cu drumul, atribuindu-i cancelarului fie scrupule morale, asociate silei de a vedea tancuri nemțești rulând în Rusia invadată cândva de naziști, ori populism de stânga și conștiința unor relații economice cu Rusia, pe care Berlinul ar vrea să le reia mai lesnicios decât alții, după încheierea actualului conflict militar.

În fine, unii nemți creduli, au naivitatea de a-și face iluzia, alimentată chiar de cancelar, potrivit căreia pe Scholz l-ar fi muncit îndoiala pentru că ar fi animat de răspunderea pentru o Germanie, posibil periclitată de un atac nuclear rusesc în ripostă la exportul de tancuri. O atare credință e cu atât mai irațională, cu cât cancelarul a văzut că britanicii au anunțat livrarea de tancuri Challenger, fără să devină obiectul vreunei atenții sau acțiuni punitive speciale ale Kremlinului.

La aproape un an de la debutul invaziei ruse în Ucraina, toate aceste incertitudini și necunoscute restante privind nu atât intențiile Kremlinului, care sunt clar genocidare, cât strategia și tacticile occidentale menite să le contracareze eficient n-au cum să nu alarmeze orice observator lucid.

În ce-l privește, la retro-analiză, pe Scholz, rămân, din două posibități doar una: ori cancelarul suferă de tulburări nervoase sau psihice, ori nu-și dorește victoria Ucrainei și încearcă s-o împiedice, fie pentru că e șantajat, fie din rațiuni ideologice. În toate aceste cazuri, Scholz, chiar mai mult decât uitucul Biden, a devenit o vulnerabilitate. Un călcâi al lui Ahile într-un Occident care ar face bine să se întremeze urgent și să se hotărască, în fine, ferm, încotro vrea s-o apuce.

Unica alternativă occidentală rezonabilă

Vor realiza în acest caz că Vestul nu are alternativă morală, sau politică, decât dacă vrea să se sinucidă. Dacă nu, va trebui să dea cu adevărat tot ce au nevoie ucrainenii, cât timp au nevoie.

Și anume rapid, înainte ca rușii să fie în stare să-i slăbească decisiv pe apărătorii Ucrainei. Vor înțelege profilul lui Putin. Vor pricepe că, după ce a ideologizat totalitar conflictul, Rusia nu va ceda doar pentru că va intui că nu poate câștiga, ci abia când dictatorul va fi debarcat de o armată care se va dumiri că, departe de a învinge, militarii ei pier, mai degrabă decât să cucerească ceva.

Or, nu ajută pe acest drum ieșiri iraționale ca ale politicineilor germani care exclud mai nou livrarea de avioane militare. Ori reticența de a afirma răspicat dorința unei victorii ucrainene. Care e singura soluție până la urmă convenabilă și acceptabilă a conflictului, pentru Vest. Și care implică incontestabil o înfrângere a armatei ruse. În speță, capitularea ei.

În acest scop, forțele ucrainene au nevoie nu doar de sute de tancuri, ci și de combinația lor cu o artilerie inteligentă, cu drone, cu elicoptere, cu rachete cu bătaie lungă și cu o aviație realmente performantă de tip F16, cu o infanterie suficientă și cu rezerve ample de muniție și de vehicule și transportoare blindate. Nici așa nu le va fi ușor, pentru că ucrainenii vor trebui să mânuiască abil un mare număr de arme disparate noi din varii țări și să le combine creator. Ca atare, trebuie să existe în Vest voința reală a producerii și livrării arsenalelor necesare victoriei.

Ea se va ivi doar dacă oamenilor, azi încă fraieriți, li se explică persuasiv miza reală a acestui război, implicând indiscutabil sacrificii din partea națiunilor occidentale. Această voință comună nu va apărea cât timp nu li se relevă că se află într-un război hibrid care poate deveni oricând fierbinte și națiunile occidentale nu sunt pregătite să comute, la nevoie, de pe modul păcii, pe al conflagrației. Câtă vreme se perpetuează iluziile privind capacitatea gestionării unui conflict militar care, pe măsură ce durează mai mult, pentru că ucrainenii nu înving, devine tot mai impredictibil. Și cât timp se alimentează prin reticențe nerezonabile și speranța în utopia unor negocieri, și spaime, angoase și rețineri apusene, care nu aduc nimic, pentru că nu-i schimbă poziția lui Putin, fixată de mult în obsesia și propaganda potrivit cărora Rusia ar fi în război nu cu Ucraina, ci cu SUA și NATO.

Ca atare, SUA și NATO au datoria de a profita fără jenă, învingând cu mâna altora tirania totalitară a Rusiei în Ucraina și la nevoie dincolo de ea, fără să-și sacrifice vreun soldat propriu. Și protejându-și, de asemenea, călcâiul lui Ahile. Din păcate, superputerea pare prea inadecvat condusă, ca să înțeleagă șansa extraordinară pe care i-o dăruiesc ucrainenii. Sper să mă înșel.