Vești bune anul are: terorismul (și acomodarea noastră la el) dau semne de oboseală

Ce vrea Rusia cu bombele și rachetele ei la împlinirea a exact nouă luni de la invazie? O spun frumos, deși gândesc urât, chiar oficialii Moscovei. O spun, intuind totodată că vor pierde această rundă. Și acest război. Cum a pierdut Putin azi și ultimul rest de URSS la Erevan.

De ce va pierde războiul? Pare, dimpotrivă, că-l va câștiga. Și că n-are cum să-l piardă. Pe măsură ce cad fulgii, gerul se întinde, necruțător, iar crivățul bate năprasnic, zone întinse ale Ucrainei, cu centralele lor energetice și cu restul infrastructurii bombardate-covor și făcute zob de către ruși, au început să devină tot mai puțin locuibile. Oamenii mor, literalmente, de frig. Sau de sete, pentru că nu mai au apă potabilă. Sau de inimă rea, în bezna și singurătarea insuportabilă induse de lipsa curentului electric.

Ce vrea, așadar, Rusia, cu bombele și cu rachetele ei? O spun frumos, deși gândesc urât, chiar oficialii Moscovei. Potrivit eufemismelor purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Peskov, ”dacă Ucraina se întoarce la masa negocierilor, situația se va întoarce la normal”. La Moscova i se sună deci clopotele Ucrainei.

Nădejdea Rusiei

Dacă visul hitleristo-putinist articulat în limbajul parțial de lemn, parțial revoluționar și genocidar al regimului Putin se traduce pe înțelesul tuturor, ideea e clară: să se terorizeze Ucraina într-atât, încât să se simtă forțată să accepte ceea ce trupele ruse n-au putut obține pe câmpul de luptă. Pentru ca astfel, teroristul-șef, Putin, să-și salveze politic poziția, viața, cariera.

Oficialii ruși își debitează cruda mantră, tot mai deznădăjduiți. În sinea lor, tremură. Realizează și ei că, după sacrificiile pe care le-au făcut, e total nerezonabil să se creadă că ucrainenii se vor întoarce la masa negocierilor spre a omologa cuceriri rusești, oricât ar mai avea de suferit. Iar nota de plată a Rusiei e exorbitantă și acum, după 9 luni. În final, va fi insuportabilă. De ce-i obligă Kremlinul pe ruși s-o achite între altele cu sângele zecilor de mii de militari uciși în Ucraina? Cum să nu intuiască faptul că vor pierde această rundă și acest război?

Trebuie o doză de orbire ca să nu se observe că victoriile militare ale Ucrainei și tenacitatea și vitejia altui stat agresat de un secol de terorism, în speță Israelul, au schimbat ceva esențial, geopolitic. Nici Ucraina, nici Vestul nu mai dau semne convingătoare de cădere în capcana Rusiei. Se înțelege lesne ispita lașului. Când nu se poate impune într-o încleștare militară directă, fiindcă nu e capabil să lupte eficient, fiindcă e fricos sau prost, sau ambele, el se răzbună. Poltronul terorizează de la distanță, de unde atacă apărat, adesea, de inadecvarea altora. De pildă a americanilor. Care, ca să nu se pună rău cu Moscova și să riște să fie siliți să intervină într-un război de care n-au chef, nu le permit ucrainenilor să restabilească paritatea în conflictul asimetric cu teroriștii ruși, dându-le ucrainenilor artilerie și rachete apte să provoacă distrugeri simetrice la Moscova sau Petersburg.

Așa că rușii bombardează din când în când masiv centrale, oameni, case, piețe, stații de autobuz.

Acomodarea progresistă la terorismul antiisraelian

În două stații de autobuz ale orașului sfânt s-au manifestat miercuri și teroriști arabi. Au omorât un copil care mergea la școală și au rănit ale zeci de persoane. Bombele fuseseră confecționate astfel încât să fie burdușite cu multe cuie, ca să provoace răni cât mai grave și mai ucigașe. Ceea ce au și făcut. Unii dintre răniții din cele două stații israeliene sunt în stare gravă. În entuziasmul iscat de vărsarea de sânge ale celor două bombe detonate de la distanță spre a arunca în aer oameni care așteaptau să urce în mijloacele de transport în comun ca să se ducă să învețe sau să muncească, la Hebron unii locuitori palestinieni au celebrat evenimentul împărțind dulciuri. În speță baclavale.

În lumea civilizată, oroarea carnagiului și, nu în ultimul rând, al sărbătoririi băii de sânge de către palestinieni și de către grupări teroriste palestiniene ca Hamas, finanțate și înarmate de iranieni e de obicei rară, scurtă, firavă și sever limitată. Mai nimeni nu vrea să audă de astfel de fapte. Dominat de țări ca Iranul, China comunistă și Rusia, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului profită dintotdeauna de pe urma obsesiilor antisionist-antisemite ale extremei stângi și condamnă fără încetare nu pe teroriști, ci democrația israeliană care se apără de ei. Iar progresiștii care acordă totuși oarecare atenție unor astfel de masacre, vor aloca un timp minim victimelor evreiești ale atentatelor. În schimb, se vor indigna pe marginea ”israelienilor de dreapta și de extremă dreapta”. În gura lor, terorismul palestinian e gigea(și rămâne de regulă pudic ascuns sub eufemisme gen ”militanți”), în vreme ce demersurile victimei, menite a-l combate sunt vituperate ca ”fascism”.

Ca atare, osândirea teroristului e, de obicei, scurtă și formală, pentru a fi urmată apoi, cu atât mai vârtos, de lamentări kilometrice despre viitorii ”parteneri de dreapta ai viitorului premier”. Iar dacă victima teroririi sau violențelor e un adolescent, de pildă elevul care, la 16 ani, se îndrepta spre școală când l-au ajuns din urmă schijele și cuiele unei bombe, la Ierusalim, depinde de identitatea lui dacă presa apuseană îl va numi copil, sau nu. E negru, sau arab? I se va spune invariabil ”copil”. A avut proasta inspirație de a se naște evreu? I se va zice: ”omul”, ”persoana”, sau ”victima”.

Căci așa funcționează noile politici identitare, de inspirație în egală măsură comunistă și nazistă, ale mișcării woke, impuse lumii apusene între alte metode ”progresiste”, prin ”cancel culture”, cultura anulării. Identitar și colectivist. Simultan, statele occidentale plătesc bani grei spre a finanța manuale școlare palestiniene doldora de virulentă ură antisemită.

Pe baza proastei organizări a ONU, a acomodării Vestului la extremism și terorism antievreiesc, la crimele politice și revoluțiile comuniste din lumea a treia și din lașitatea manifestată de o bună parte din occidentali față de puteri islamiste și (post)comuniste, precum China și Rusia, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului s-a simțit încurajat să ignore decenii la rând nefăcutele teroriste, totalitare și genocidare ale tiraniilor răsăritene. În timp ce era condamnat pe bandă rulantă statul evreu, abuzurile Iranului, Chinei și altor dictaturi nu mai puțin samavolnice au rămas neobservate sau nu au putut nici măcar să fie luate în discuție.

Așa s-a petrecut de pildă recent, când China, Venezuela și Cuba au convins țări ca Bolivia, Camerun, Eritrea, Gabon, Indonesia, Coasta de Fildeș, Kazahstanul, Mauritania, Namibia, Nepalul, Pakistanul, Qatarul, Senegalul, Sudanul, Emiratele Arabe Unite și Uzbekistanul să împlânte cuțitul în spatele unei tentative apusene timide de a se pune măcar în discuție genocidul chinez din Xinjiang. În Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, aceste state s-au opus, protejând terorismul intern chinezesc. Iar inițiativa americano-apuseană a căzut. China comunisto-sclavagistă, care și-a trimis recent poliția să înăbușe violent protestele muncitorilor de la Foxconn, principalul producător de Iphone-uri Apple, își terorizează nu doar muncitorii și minoritățile, ci poporul integral.

Cu toate acestea, Beijingul a reușit, corupând în lume în dreapta și în stânga, să amâne la nesfârșit până și prezentarea raportului fostului comisar ONU pentru drepturile omului, doamna Bachelet.

Umilirea lui Putin și a aliaților săi totalitari de la Teheran

Dar iată că se mai schimbă lucrurile. Premierul Armeniei Nikol Pașinian a îndrăznit să-i arunce mănușa lui Putin, refuzând să semneze declarația finală a Consiliului de Securitate Colectivă, CSTO, întrunit la Erevan, în prezența liderilor din Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan Tadjikistan și Uzbekistan, un soi de ”NATO” postsovietic. Rusia, puterea protectoare a Armeniei, a luat bătaie și de la azerii înarmați de turci, înainte de a fi înfrântă de ucraineni și de a i se distruge, umilitor, încă o construcție postcomunistă la Erevan. Imaginea de loser a lui Putin a devenit ca rușinea Rusiei: indelebilă.

Iar la Geneva, sefa diplomației germane, Baerbock, a reușit, împreună cu Islanda, să determine o majoritate din Consiliului ONU să accepte să se însărcineze o investigație independentă a sălbaticei represiuni la care s-a dedat în ultimele luni Iranul islamist.

Potrivit noului Comisar ONU pentru drepturile Omului, austriacul Volker Türk, regimul de la Teheran a arestat în ultimele săptămâni 14 mii de oameni. Spre cinstea ei, Baerbock, deși politiciană de stânga, a zugrăvit în Consiliu imaginea adevărată a terorii totalitare exercitate de ayatolahi. Al căror regim lezează, potrivit ei, ”dreptul la opinie și libertatea de întrunire și asociere prin arestări, ucideri și execuții”.

Perfect adevărat. Dar acest Iran islamist nu s-a ivit pe hartă ieri. Unde a fost Germania în ultimii 40 de ani? De ce a girat, cu SUA, sub Obama, cot la cot cu francezii și britanicii, ridicarea sancțiunilor și semnarea de acorduri oneroase cu acest stat teocratic, totalitar, fascist și terorist? De ce n-a fost declarat ”stat terorist”? Sau măcar, edulcorant, ”stat sponsor al terorismului”?

Și de ce a avut nevoie Parlamentul European de atâta amar de ani ca să declare aliatul Iranului, Rusia, ”stat sponsor al terorismului”, deși orice parlamentar european știa ce înseamnă ca regimul Putin să omoare în Anglia cu Poloniu, sau cu Noviciok, ori să cauționeze uciderea în masă, cu arme chimice, a civililor sirieni?

Cum trebuie procedat? Cum a făcut Mossadul israelian. A livrat serviciului secret britanic, MI 5, informațiile secrete necesare să dejoace zece operațiuni teroriste iraniene de asasinare sau răpire de oameni din Regatul Unit.

Antecedente hitleriste și perspective de viitor

”Cel mai greu de explicat e evidența cea mai bătătoare la ochi pe care toți au hotărât că nu vor s-o vadă”, zicea geniala Ayn Rand. Așa a ajuns Hitler să fie lăsat să dea drumul Holocasutului. Nici New York Times n-a vrut să vadă ce li se făcea evreilor în Europa. Știrile despre Holocaust n-au lipsit din nava amiral a presei americane. Dar erau îngropate în note scurte din paginile din dos. Pentru că, animat de ura de sine a editorilor săi evrei, ziarul new-yorkez care a ignorat și Holodomorul și se bucură de un inexplicabil prestigiu, estimase greșit importanța genocidului comis de naziști.

Altă evidență care a fost asiduu trecută cu vederea cu un groaznic preț de sânge, în ultimele trei decenii? Faptul că, pe o planetă globalizată, terorismul nu se combate izolat, geografic. Căci nu e un instrument politic regional, ci global. Și se contracarează și axiologic. Tot global. E un război pentru valori la care întreaga lume liberă are a pune umărul, inclusiv și mai ales – dar nu numai – în interiorul ei.

Nu se pot evita întotdeauna căderile în păcatul terorist ale unora și altora? Probabil. Dar măcar nu trebuie încurajate. Măcar li se poate spune pe nume. Iar lupta împotriva lor poate fi asumată cinstit. Ambele ajută eficient.

Cât timp unii își trădează aproapele, pentru că nu vor să vadă ce li se face terorizaților dintre noi, de pildă fetelor traficate sau violate în pușcării, femeilor iraniene, ucrainenilor martirizați de ruși, israelienilor victimizați de islamiști, uigurilor exterminați de chinezi, terorismul se va simți stimulat și va înflori.

Israelienii l-au arestat miercuri pe un potențial terorist din Gaza, trimis de Jihadul islamic să plaseze o bombă într-un autobuz. Iată că se poate. Cum s-a putut și în trecut. Vor trece de ochiurile plaselor serviciilor secrete alți teroriști? Tot ce se poate.

Dar lupta dârză și constantă împotriva terorismului nu e de pomană. Curajul și eroismul ucrainenilor ne învață, de asemenea, că nu suntem fără speranță. Că putem mai bine decât să ridicăm din umeri și să nu ne punem cu tiraniile totalitare și cu mișcările teroriste pentru că ne credem prea slabi. Nu suntem. Enorma valoare educativă a efortului extraordinar și a sacrificiilor Ucrainei n-ar trebui să mai fie subestimat vreodată.