Iohannis, Dîncu, apărarea României și eternul peeeseeedism

​​Ministrul român al Apărării, pesedistul Vasile Dâncu, a aruncat în fine prosopul. Dîncu a demisionat, motivând că n-ar putea coopera cu președintele.

Omul minte, dar subtil, nu brutal, cum minte întregul său partid neocomunist. Nu cu Iohannis nu poate el colabora, ci, în fapt, cu Ucraina. Și cu întregul Vest. Și cu bunul simț. Dacă era un om politic normal, într-o țară democratică, Dîncu ar fi fost de mult nevoit să demisioneze. Poporul l-ar fi obligat să demisioneze. Poporul care nu vrea blatul cu Rusia lui Putin.

La 11 octombrie, președintele Iohannis a reacționat, după ce, în ”guvernul său”, ministrul Apărării, Vasile Dîncu, afirmase enormitatea, potrivit căreia ”singura şansă a păcii…e negocierea cu Rusia”.

Reacția președintelui

Or, ”în acest război Rusia atacă Ucraina. Ucrainenii plătesc prețul de sânge în acest război și trebuie să acceptăm ideea cu toții că doar Ucraina va decide când, și cum, și ce negociază. Această poziție este poziția noastră oficială…poziția oficială a UE și…unii demnitari de la noi trebuie să citească mai frecvent revista presei ca să afle aceste poziții”, a declarat atunci, pe drept, Iohannis.

Ministrul de război al României avusese timp aproape opt luni să înțeleagă ce hram poartă războiul de agresiune, terorist și genocidar declanșat de Rusia lui Putin în Ucraina, înainte de a prelua, public, la Prima TV, un punct de vedere perfect compatibil (dacă nu și identic) cu propaganda rusă.

Ce ar fi trebuit să priceapă Dîncu

Ar fi fost timp berechet să înțeleagă și ultimul prost, nu doar ditai sociologul Dîncu, faptul că Rusia lui Putin și-a încălcat toate angajamentele, promisiunile, acordurile și tratatele internaționale care garantau și asigurau integritatea teritorială a Ucrainei, pacea în Europa, relațiile americano-ruse, raporturile dintre Rusia și NATO, eșafodajul dreptului internațional și ordinea mondială.

Ar fi fost, deci, timp destul chiar și pentru un pesedist, să înțeleagă că negocierile cu Rusia nu au rost, pur și simplu, pentru că Putin nu-și respectă cuvântul dat. Unul, în care nu poate se avea încredere în veci.

Nu că Dîncu n-ar fi avut de la cine învăța. Au existat și în spațiul românesc comentatori, ce-i drept puțini, care și-au lămurit publicul convingător cum e cu Ucraina și cu negocierile cu Rusia. Iar dacă Dîncu se consideră prea deștept ca să se lase dăscălit de comentatorii competenți, ar fi putut trage cu urechea la declarațiile președintelui Ucrainei, care a devenit un erou și un exemplu planetar.

Volodimir Zelenski acuzase ”manipulările rusești” privind ”prezumtive negocieri…Dorește statul terorist pace? Evident că nu. O dovedește în fiecare zi și în fiecare noapte…Teroarea constantă împotriva populației civile este respingerea evidentă de către Rusia a negocierilor reale…Când cineva vrea negocieri, el nu face asta. Dar când cineva este terorist, face exact asta. Ajută negocierile cu adevărat la învingerea terorii? Acum fiecare trebuie să răspundă sincer la această întrebare pentru el însuși”, recomandase șeful statului ucrainean. Pentru Dîncu, degeaba.

De ce n-a vrut sau n-a putut să înțeleagă Dîncu. Ce nu pricep alții.

Lui, cele opt luni nu i-au ajuns. Cum nu i-a ajuns guvernului lui Iohannis să înceapă să intre în rândul lumii în privința transparenței ajutorului oferit, sau poate mai degrabă neoferit Ucrainei (și Republicii Moldova), țările agresate, amenințate și terorizate în primul rând, chiar dacă nu exclusiv, de Rusia regimului Putin. Cum nu i-au ajuns PSD 33 de ani de criptocomunism și cleptocrație în pseudo-democrație, ca să se desprindă definitiv și irevocabil de Kremlin și să devină din partid comunist, totalitar și din urmașul său, căruia numai părul și eticheta i s-au schimbat, nu și năravul, un partid cu adevărat social-democrat, de tip occidental.

Dîncu era vitrina intelectuală a acestui partid de sorginte marxistă, ceaușistă și iliescistă, care pare a zice, precum nenea Iancu: “din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

Dacă Dîncu a eșuat în misiunea europenizării și occidentalizării PSD, ce se poate afirma despre Ciolacu, despre plagiatorii prinși sau încă neprinși cu mâța-n sac și despre partea dragniotă, ferm cleptocrată a partidului? Și ce se poate afirma despre un președinte Iohannis? Peste înrudirile și afinitățile elective ale cleptocrațiilor postcomuniste de la Moscova la București și până în Berlinul răsăritean e mai greu de trecut.

După un mandat și jumătate ca președinte al țării, KlaUSL n-a reușit să înțeleagă natura acestui partid și a depus eforturi politice herculeene, ca să înlocuiască alianța guvernamentală cu reformiștii USR, printr-o coaliție teoretic contra naturii dintre liberali și eternul peeeseeeedism vituperat cândva de însuși ”președintele Grivco”.

Clarviziunea lui Iohannis

Atât despre clarviziunea președintelui, care e și șeful CSAT, precum și, pe timp de război, Comandantul Suprem al armatei române. Armată care se trezește, iată, fără ministru de resort nu doar în ajunul zilei ei aniversare, ci și în plin război hibrid, purtat de Rusia împotriva României, a țărilor occidentale, a Europei, a NATO, a tuturor structurilor și organizațiilor transatlantice.

Iohannis descoperă acum (dacă are consilieri care să-i explice sau citește rândurile de față) că, dacă ar fi fost un gospodar respectabil, ar fi fost bine să nu-și nesocotească propriile avertismentele în contra peeseedee și să pregătească bani albi pentru zile negre. Or, în septembrie 2022, Iohannis încă mai declara textual că, ”în realitate, coaliţia funcţionează, Guvernul funcţionează”. Fantastic ce bine a funcționat.

​​De ce n-a știut Iohannis că nu poate defila cu un ministru al Apărării pesedist în condițiile unui război fie el și doar hibrid cu Rusia post-sovietică? De ce nu l-a dus capul? Sau de ce nu l-a lăsat altceva? Nu se știe. Dar se știe că mai bine n-ar fi muncit din greu la aruncarea în aer a alianței PNL-USR. Și că la baza resorturilor actualului faliment politico-militar al țării e tocmai acest nefericit efort prezidențial, vizibil din epoca în care o dădea afară pe Kövesi și, indubitabil, din era în care îl ridica pe scut pe un politician aparent nul și neavenit, precum Florin Cîțu. Acum, Iohannis culege furtuna vântului pe care tot el l-a semănat.

Karma is a bici (sic!). Ar fi de râs, dacă, pentru România, Republica Moldova, pentru Ucraina, Europa și pentru întregul Vest, n-ar fi de plâns.