Uluitorii nemți și cancelarii lor infailibili

Cunosc oameni care-i studiază de-o viață pe nemți. Nu încetează să fie suprinși, uimiți, uluiți. Cum a putut acest ”popor de gânditori și poeți”, cum le place să se creadă, s-o suporte vreme de 16 ani pe Merkel, ca șefă a executivului german? Mai mult: n-au suportat-o stoic! N-au răbdat-o resemnați.

Au aplaudat-o! Au îmbrățișat-o entuziast. Mulți ar fi votat-o cu ambele mâine președinte pe viață nu doar a Germaniei sau a Europei, ci al întregii lumi! Poate și al sistemului nostru solar! Poate chiar al tuturor galaxiilor!

E vorba de politiciana care a ajuns la putere trădându-și mentorul și binefăcătorul. Pe Helmut Kohl l-a trimis în pustie, profitând de o greșeală mai degrabă nevinovată a protectorului ei, ca să-i uzurpeze poziția și să nu mai vrea în veci să se despartă de fotoliul ei. Ceea ce n-o împiedică, mai nou, să vorbească la deschiderea ”Fundației Kohl” despre ea, el și Putin. În această ordine.

E vorba de șefa unui executiv care una promitea în campanie electorală (consolidarea aprovizionării Germaniei cu energie nucleară) și cu totul alta făcea, după Fukushima, poporului ei panicat mai degrabă de ideologii ecologismului fanatic, decât de catastrofa niponă. (Politica ei era simplă: potrivit unui comentator german actual, Merkel administra frica. Frica de un dezastru nuclear, nu și de Putin, care la ea era un ”nene bun”. De altfel, de orice e voie – sau chiar ideologic recomandat – să-ți fie frică la nebunie în Germania, doar de islamism și de ideologia woke e tabu să te temi).

Jan Fleischhauer îi evocă o mică parte din superbie în ”Focus”. Unde se miră cu câtă neostoită autovalidare, autosatisfacție și lipsă de orice urmă, oricât de vagă, de căință își examinează Merkel trecutul de cancelară. Femeia (și memoriile pe care le pregătește pentru publicul cititor vor sta dovadă) nu irosește niciun prilej (și sunt foarte multe, din păcate) ca să arate oricui vrea s-o asculte (și sunt încă din nefericire mulți, chiar și în România) câtă dreptate ar fi avut ea. Mereu, crede ea că a avut (inclusiv când plonja Germania și Europa în criză, invitând în țară migranți, pe baza aberației, potrivit căreia n-ar mai exista, chipurile, granițe. Sau n-ar mai funcționa cum le e definiția).

Nu mai puțin urmuziană e ex-cancelara când profită de orice ocazie spre a lămuri lumea cât de bine a știut ea ce va fi cu Rusia, că nu s-a înșelat în privința lui Putin nici cât negru sub unghie, că n-a crezut niciodată în mantra progresistă ( neobosit repetată și de regimul ei) – cerând ”Wandel durch Handel” (în speță ameliorare de regim totalitar prin comerț și mai ales prin concesii occidentale).

Cât despre caracterul belicos al lui Putin? Ea, una, nu și-a făcut niciodată iluzii nici în această privință. A prevăzut de mult invazia rusă în Ucraina, mai afirmă ea, spre uimirea comentatorului german. Nu, serios? Chiar așa?

Dar atunci de ce a făcut Merkel mai mult decât oricine, în afară de predecesorul ei de la cancelariat, sluga lui Putin, Schröder, ca să amplifice dependența Germaniei (și Vestului) de energia rusă? Și de ce nu se gândește nimeni în Germania s-o dea în judecată pentru (înaltă) trădare?

În schimb, e invitată permanent să-și emită prețioasele păreri și să dea sfaturi briliante, nu doar utile, succesorilor ei. Ministrei de externe Baerbock, de pildă, Merkel i-a recomandat să se grăbească să depisteze calea reintegrării Rusiei în arhitectura de securitate euopeană.

Atâta știe și atâta poate ea, utecista redegistă, draga de ea. Cu Rusia în sus și cu Rusia în jos. Cu Rusia în brațe și pe buze, la culcare și la sculare, în casă și la masă, în târg, în UE și la ONU, cu sârg.

Surprins de prostia, de enormitatea unei asemenea pretenții de omnisciență la o cancelară a cărei unică scuză pentru nefăcutele cataclismice comise în 16 ani la butoane ar fi să-și clameze ignoranța, Jan Fleischhauer e șocat să constate că, la Berlin, lucrurile nu s-au îndreptat. Dimpotrivă.

Urmașul ei la șefia executivului, Scholz, n-are pretenții mai mici. Și el le știe și le-a știut pe toate și le-a văzut venind. De pildă pe Putin, care va transforma gazul în armă. Nici Scholz nu pare a da mai mulți bani pe sfaturile și avertismentele esteuropenilor și anglo-saxonilor.

Și cu atât mai puțin pe consilierea propriilor servicii secrete și ministere. Care l-au avertizat la unison să nu dea dependența față de Rusia pe cea față de China, pe care o promovează mai nou, din răsputeri, între altele în portul Hamburg, actualul cancelar.

Care a declarat că, pentru el, ”e important să viziteze Beijignul”. Unde tocmai se instalează ca dictator pe viață actualul potentat genocidar, Xi, după ce la scos cu forța din sala Congresului Partidului comunist pe predecesorul său, Hu Jintao. Cel din urmă protestase, pesemne că Xi și-a atribuit un al treilea mandat prezidențial, exclus de Constituția Chinei și în flagrant răspăr cu ea.

Dar Scholz vrea neapărat să fie, totuși, primul lider apusean care validează această lovitură de stat comunistă. Primul care să-i strângă mâna călduros, la Beijing, noului dictator pe viață, aliat de nădejde al celorlalți dictatori pe viață Putin, Khamenei și Lukașenko.

Ce este poate chiar mai bizar decât faptul că Germania își permite de ani de zile conducători atât de ferm ancorați în democrație, atât de modești, de morali, de competenți și de mai-știutori decât oricine, pe lume? Că această țară a gânditorilor, poeților și cancelarilor infailibili continuă să funcționeze. Ba poate chiar mai bine decât altele, în Europa. Nu e deci straniu că mai are pretenția de a conduce Continentul. Și că se felicită cât de bine ajută pe toată lumea. Și mai ales Ucraina.

Ori pe femeile iraniene. Pe iranience regimul islamist de la Teheran le disciplinează cu bâta și cu glonțul ori cu violul după gratii, dacă vor să-și dea jos baticul islamic de pe cap.

În răstimp, Germania și Europa îi mângâie pe creștet pe ayatolahii teocrați, rugându-se de ei să semneze un nou acord nuclear, care să le dea șansa de a continua să terorizeze lumea și să-și construiască bomba atomică puțin mai târziu.