Cele mai noi articole

Infernul lui Putin

În Ucraina continuă un război care, de fapt, s-a terminat. Sau mai precis: care, dacă actorii lui erau pe deplin și raționali, și dedicați nu scopurilor personale, ci popoarelor pe care pretind a le sluji, se termina în a 209-a zi de conflict.

Când Putin s-a recunoscut, implicit, învins, de vreme ce a anunțat o ”mobilizare parțială” și a amenințat cu arme nucleare, de care n-ar fi avut vreodată nevoie dacă armata lui nu e era incontestabil înfrântă, în Ucraina.

Situația pe teren

După alte aproape două săptămâni a devenit evident că forțele ruse nu sunt destul de bine instruite, echipate, înarmate, completate, motivate și competente să poarte cu succes războiul terorist și genocidar provocat și susținut de Vladimir Putin.

Forțele ucrainene relevă că au avansat 55 de km în teritoriile ocupate de ruși, au eliberat peste 2400 de kilometri pătrați din Ucraina și au eliberat 93 de așezări de la 21 septembrie încoace. Iar mobilizările, de care au fugit, potrivit Bloomberg, 300.000 de ruși, un număr dublu, conform serviciilor secrete ucrainene, decât al celor încorporați în oștirea Kremlinului, nu vor schimba mai nimic din situația dată.

Și din perspectiva capitulării armatei rusești, care, dacă datele ucrainene nu sunt complet aberante, a pierdut peste 60 de mii de militari – o cifră astronomică, prin comparație la numărul net mai mic al americanilor căzuți în două decenii în Vietnam, și al rușilor uciși într-un deceniu de conflict afgan.

Tot mai puținele opțiuni ale tiranului

De ce mai continuă Putin lupta? Pentru că, așa cum s-a afirmat în comentariile și analizele acestui blog încă de la debutul războiului fierbinte și generalizat, declanșat de Moscova la 24 februarie, dictatorul consideră că nu mai are altă șansă. A se recunoaște învins înseamnă a se face, din unghiul său, politic și fizic vulnerabil. Sau poate fiindcă nu se mai poate dezbăra de grotescul său delir salvaționist, în care a început să creadă tiranul însuși, de mult ce l-a articulat repetat.

În plus, i-a rămas de jucat, pentru că așa l-au făcut să creadă cancelariile occidentale, un ultim atu. Cel pe care, crezându-l în mâna sa fatal supraevaluată, când și-a lansat ofensiva, l-a stimulat să se închipuie invincibil. L-a încurajat să se imagineze ca un baron al războiului răsfățat de soartă și de istorie, care nu poate decât recolta triumf după triumf în aventura sa militară antiucraineană.

Acest atu major e frecvent semnalizata anemie a Vestului. Un Occident abulic, slab, dedat perversiunilor sexuale și certurilor intestine, care nu vrea pentru nimic în lume să lupte, bărbătește, iată ce anume, pe lângă prostia tiranului și a serviciilor sale secrete, incapabile să deceleze adevăruri simple, l-a impulsionat pe Vladimir Putin să se arunce în aventura ucraineană.

Mai nou, Putin joacă în disperare cartea intimidării. Împreună cu agitpropul bogat răsplătit de Moscova și cu agenții săi de influență de pretutindeni, Kremlinul încearcă să răspândească în lume spaima, frica și teama. Ba cu un arsenalul atomic pe care nu-l poate utiliza cu real folos din unghiul confruntării armate, care ar costa însă Rusia enorm, politic, economic și militar. Ba convocând spectrul riscului, tot mai strident invocat, al unei proxime confruntări între Rusia și SUA.

Sau între Rusia și NATO. Ultimul care a zdrăngănit corzile acestei chitare a fost chiar ambasadorul lui Putin la Wasington. Potrivit căruia, hotărârea Americii de a expedia Ucrainei o asistență militară suplimentară în valoare de 625 de milioane de dolari, ar reprezenta ”o amenințare pentru interesele Moscovei” și ar spori ”riscul unei confruntări militare între Rusia și Occident”.

Opțiunile tot mai numeroase ale coaliției anti-Putin

Realitatea e la antipod. Pe măsură ce scad opțiunile tiranului, cresc cele ale coaliției anti-Putin. Și curajul ei. Și propensiunea ei spre ajutoarea tot mai consistentă a Ucrainai.

Apoi e clar oricui gândește cu propriul cap și altceva: cu cât mai multe arme bune sunt trimise, în cantitate suficientă, Ucrainei, spre a dovedi că a doua armată din lume, cea roșie, nu e în stare să facă față nici măcar unei oștiri teoretic de strânsură, ca a Kievului, dacă, pe lângă moralul lor legendar, militarii lui Zelenski au și arme performante, cu atât se reduce și pericolul. Scade, în speță, primejdia ca Rusia să se creadă în stare să confrunte SUA. Chiar și în deplorabila stare actuală a mai-marilor politici ai forțelor armate ale superputerii.

Tocmai pentru că știu acest lucru, iresponsabili responsabili ai rușilor se stropșesc atât de furios la administrația americană și la guvernele vesteuropene, căutând nu doar să timoreze Occidentul, ci și să-l transforme în țapul ispășitor al incompetenței militare rusești. Pe ideea, exprimată deja de un lider rus, separatist, că rușii ar lupta, chipurile, nu cu ucrainenii, ci ”cu NATO”. Și cu ”ura” Alianței.

Iadul unui dictator

Victimă inexorabilă a unei dinamici care, pe măsură ce Rusia ia bătaie pe câmpul de luptă, adaugă aliaților Ucrainei tot mai multe state europene și tiermondiste, care o să vrea să se înfrupte din roadele victoriei, Kremlinul le va adăuga în curând, occidentalilor, și alți țapi ispășitori, mai ușor de țintuit la stâlpul infamiei decât liderii apuseni: vor cădea de la ferestre câte un general sau ministru al apărării, câte un deputat mai curajos, care a îndrăznit să vocifereze, câte un oligarh nedisciplinat, care deschide pliscul spre a se alătura disidenței anti-Putin înainte ca tiranul să cadă.

Dar nu soarta lor tristă (din unghiul lor și al familiilor lor) este și cea mai cumplită. Căci nimic din ceea ce-i paște nu va schimba rezultatul final al confruntării. Care, pentru Putin, are toate datele să fie fatală și să implice o schimbare de regim reală, de amploare și de profunzime, nu doar superficială, într-o Rusie ce se cere sistematic deputinizată și cu adevărat democratizată.

Pe scurt, Putin prelungește un război pierdut ca să-i amâne scadența. Ce nu pare el a înțelege? Că i se năruie lumea și n-o poate împiedica să piară, cu el cu tot, în ciuda părelnicei sale omnipotențe.

Fiecare zi și fiecare ceas care trec îi adaugă, tot mai greu suportabil, la povara chinului și groazei sale că pierde irevocabil tot ce-a agonisit: tot ce e și tot ce-a adunat. Durerea acestei neizbânzi transformându-se sub ochii săi în cataclism personal care se conturează din ce în ce mai hotărât, iată infernul prin care trece și va continua să treacă dictatorul, înaintea eliberatorului glonț final.

Lasă un răspuns