Vrem să știm pe mâna cui e ”eficienta” apărare a României? De ce și prin ce e diferită România de Moldova? Nu e din cale afară de greu.
Valeriu Nicolae a publicat pe FB portretele membrilor acestui impozant for care este CSAT, cel condus, la București, de maestrul în ale aruncatului de paltoane, ale demiterii de nevinovați, ale schiului, al ficusului, pardon ale fizicii, precum și în ale golfului, care este onorat președintele țării, Klaus Iohannis.
Scrie deci Valeriu Nicolae, între altele, pe Facebook: ”Consiliul Suprem de Apărare a Țărișoarei -CSAT-ul chestia aia megaimportantă de are grijă de apărarea noastră e compus din 12 chestiuni/oameni și un schior. Dintre ei avem 9 dottori, unul dovedit plagiator, unul cu doctorat pus la secret de frica plagiatului, unul care a fost șef de școală doctorală la o fabrică de plagiate, patru care au doctoratele obținute tot la fabricile de plagiate dintre care unul l-a avut coordonator pe un fost membru al CC al PCR și reprezentant în Marea Adunare Națională și găsit vinovat și trimis la pușcărie pentru moartea și rănirea oamenilor în timpul Revoluției, unul cu doctoratul făcut cu Adrian Năstase și considerat printre tinerii “magnifici” ai hoțomanului ginere a doi miniștri comuniști și premier în democrația originală (Ponta, Gușă, Diaconescu erau restul) și ministrul justiției în timpul căruia s-au semnat protocoalele secrete dintre justiție și SRI. Relații cu cei mai corupți nenorociți și vechea Securitate la greu. Doi dintre ei au legături la greu cu impostorul ăla de Bogdan Licu că nu se putea altfel. Pe lângă ei mai avem unul care s-a vindecat brusc de doctorat… Peste toți domnește magnific putoarea serviciilor și a vechii securități și ficusul nostru național, domnul Iohannis.” V.N. mai evocă în același context și un dosar care pute…
Contraselecția românească
N-am, în context, nedumeriri prea mari, dincolo de faptul că nu știu foarte clar cum pute un dosar care pute. Dar înțeleg ideea generală a termenului. Cum înțeleg că România e victima unei sistematice contraselecții, care durează de aproape un secol și, mai ales, de când țara a încăput, pe bază de tancuri rusești, pe mâna poliției politice comuniste și postcomuniste și nu e lăsată să se facă bine.
Care bine s-ar fi putut face prin lustrație. Și ar fi însemnat o nouă revoluție. Una care s-o desăvârșească pe cea, inițial anticomunistă, din 1989, pe care securismul a confiscat-o urgent.
Această contraselecție, care continuă să mutileze România și să-i submineze capacitatea de a se apăra eficient și de a avea o diplomație și o politică securitară adecvate e una eminamente și accentuat antimeritocratică, abuzivă și cleptocrată. Ea a adus la putere, mai cu seamă la nivel politic, militar, clerical și academic o clasă de corupți și de incompetenți. Atât și ar fi fost dezastruos. Dar e mai grav. Contraselecția a propulsat la butoane o elită mega-trufașă. Nici cu mai multe prăjini prelungindu-se una pe alta nu le ajungi la nas.
Urmările ei intolerabile
Așa s-a ajuns ca, în plin război ruso-ucrainean care amenință grav Moldova și statele NATO, la ministerul român de externe articolele unui expert autentic ca Armand Goșu, (potrivit multora ale singurului expert autentic pe Rusia de care dispune România), să fie puse, practic, ”în revista presei”, în speță la index; ceea ce reprezintă o insolență greu de egalat. Așa se explică faptul că nimeni nu pare a pricepe la Cotroceni ce deservicii teribile aduce imaginii României faptul că președintele Iohannis nu s-a deplasat nici până azi la Kiev și că livrările de armament destinate Ucrainei sunt ”admirabile, sublime, putem zice, dar lipsesc (aproape) cu desăvârşire”.
Din informațiile existente mai reiese că au lipsit cu desăvârșire și măsurile românești vizibile de ajutorare a Moldovei ca să facă față unui eventual atac rusesc. Or, ar fi fost perfect legitim ca Bucureștiul să declare Republica Moldova (cu toată neutralitatea ei) zonă de interes special pentru România și să avertizeze Rusia că orice încălcare (suplimentară) a suveranității ei ciuntite prin prezența soldaților ruși în Transnistria ar fi intolerabilă din unghiul autorităților românești. Politica struțului e însă mai simplă.
Cu cine se duce lupta și cum își urmăresc românii și europenii interesele
Timothy Snyder apreciază, solid argumentat, în New York Times, că regimul rus e unul ”fascist”. Că Rusia îndeplineşte criteriile acestui calificativ cu al ei cult al liderului unic, al morţii în Marele Război de Apărare a țării, al trecutului glorios al măreţiei imperiale de restaurat printr-un război izbăvitor de neam precum cel din Ucraina. Dacă e așa, ce atitudine trebuie adoptată față de Kremlin? Alta decât față de Hitler?
N-are perfectă dreptate diplomația ucraineană să estimeze că politica ”ambiguității strategice” a Vestului față de Rusia a clacat lamentabil, încurajându-l pe Vladimir Putin să treacă la agresiunile lui? Ba bine că nu.
Or, această politică e perpetuată azi, grotesc, într-un soi de drole de guerre redivivus, de țări ca Franța și Germania. Ambele se ascund după deget când îi refuză Kievului o aderare rapidă la UE. Ca și cum Ucraina n-ar fi dovedit cu asupra de măsură (net mai persuasiv nu doar decât Turcia și Ungaria, ci și decât statele vesteuropene, ba poate chiar decât SUA de azi) că e o țară democratică perfect capabilă să lupte pentru libertate și pentru valorile occidentale comune.
Și mai puțin adecvată e o politică românească tradițional orientată astfel, încât să se rezume la a aproba și aplauda politica Înaltei Porți, (de această dată a celei comunitare) validând ordinele ei printr-un strașnic, dar inutil ”amin”, în loc să-și articuleze clar interesele și a încerca să și le impună.
Dar la ce se pot aștepta românii, cât timp elitele și instituțiile țării sunt o afacere saturată de neștiință, partide, nepotism, mafii, cumetrii, securism și pile? Cât la cârma procuraturii românești a fost un anume Bogdan Licu, ”pedepsit” pentru plagiat prin promovarea la CCR, în vreme ce la procuratura anti-corupție a Moldovei e numită Veronica Dragalin, doctor of law la University of Virginia School of Law şi Assistant US Attorney în biroul procuraturii federale din districtul central al Californiei? Cât la cârma politicii externe a României se află produsul Grivco poate cel mai înalt și mut al contraselecției și antimeritocrației românești din ultimele șapte-opt decenii?
”Ce mare e diferența dintre el și Maia Sandu”, tot reiterează, mereu șocați, preopinenți de pe malurile Dâmboviței. Poate și de pe ale Prutului și Nistrului. Chiar așa: cât e de flagrantă diferența? La ce e mare?
Măsurile discrepanței
Cum la ce? La statură. La ochelari. La costumul de chelner cu papion. La fumuri. La tenișii cu care Maia Sandu pleacă spre avionul care o duce în Parlamentul European. La claritatea cu care șefa statului moldovean apără interesele Moldovei, ea cea educată la Harvard și lipsită, vai, de doctorat la fabrică de plagiat de felul celor de care dispun unii din colegii lui Iohannis din CSAT. La spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești.
La curajul cu care Sandu afirmă răspicat ce face Rusia invadatoare în Ucraina, cu politica ei de ”acaparări de regiuni, cuceriri geopolitice și sfere de influență”. La patriotismul celei amintind Europei de calitatea umană extraordinară a moldovenilor ei. Care au ”reacționat la șocul, agonia și incertitudinea războiului cu amabilitate, generozitate și compasiune, găzduind un număr mare de refugiați ucraineni și oferind sprijin umanitar Ucrainei”. La vitejia cu care acest om de stat de la Chișinău nu se dă în lături să afirme răspicat că sprijină ”suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei” întrucât ”Crimeea este Ucraina. Donbas este Ucraina. Kiev este Ucraina. Și vor fi întotdeauna”.
Pe scurt? Diferența dintre Moldova și România? Pare concentrată în dimensiuni. Dar nicidecum în cele geografice. Sau culturale. Ci în ale sferei trufiei. Și ale meritocrației.