Ce n-a înțeles Putin despre Vest? Dar Vestul despre Putin? Dar Zelenski despre nemți? Un incredibil lanț de erori s-au comis și se mai comit la Moscova, în Vest și mai nou și la Kiev, în siajul conflictului ruso-ucrainean și al unei conflagrații care, dacă nu se făceau aceste greșeli, nu începea și nu continua. Iar dacă războiul se perpetuează și acum, e pentru că și ele continuă.
Ce n-au înțeles, mult timp, occidentalii despre Putin?
Între altele că, pentru un dictator care se crede la zenitul puterii sale, nici vorbă nu poate fi să capoteze doar pentru că i s-au distrus sute de tancuri, i s-au doborât zeci de avioane și elicoptere și i s-au ucis 15 sau 20 de mii de militari. Și i s-au scos din luptă alte 20, 30 de mii. Pentru Vest, atari pierderi ar fi o calamitate. Pentru o cultură care nu prețuiește viața individului, nu.
Șeful statelor majore combinate ale armatei americane, g-ralul Milley, un ofițer poate la fel de inept ca șefii armatei ruse, estimase, înaintea invaziei, că trupele Moscovei ar putea captura Kievul, după cotropirea întregii țări, în doar ”72 de ore, ceea ce i-ar costa 15 mii de luptători pe ucraineni și 4.000 pe ruși”. Ce uriașă eroare de apreciere!
Mai grav, Vestul a făcut tot mereu eroarea logică de a-l vedea pe Putin ca pe sine, ca pe un factor fie strict rațional, fie, după declanșarea războiului, ca pe unul irațional, nu ca având o gândire (și o rațiune de a fi) de cu totul altă factură decât cea proprie.
Neglijarea descurajării și autodiscreditarea propriilor valori
Vestul a mai greșit, din trufie, sau degenerare, crezând că-și poate permite să ignore străvechi principii, precum cel al disuasiunii (în ideea că rațiunea prevalează mereu și n-ar mai fie nevoie de un instrument primitiv ca încordatul mușchilor pentru descurajare). Ca atare, l-a lăsat pe Biden să comită gafa impardonabilă de a semnaliza că, orice ar face Putin, SUA și NATO nu vor interveni. Or, chiar dacă avea intenția de a nu interveni, Biden putea și trebuia să-l lase în ceață pe tiran.
La rigoare, rațiunea de a fi a NATO este să apere nu doar teritoriul statelor Alianței, ci și valorile lor. Pe care le îmbrățișează și ucrainenii. Or, NATO a capotat în această misiune când a refuzat să descurajeze atacul Rusiei asupra Ucrainei și a valorilor ei. Care sunt și ale Alianței.
NATO a părut să creadă că unitatea Alianței valorează mai mult decât capacitatea ei disuasivă. A hrănit himera, potrivit căreia unitatea NATO ar fi egală cu, sau mai valoroasă decât îndeplinirea misiunii sale principale, de a descuraja. NATO s-a trădat pe sine și interesele statelor membre, lansând țărilor lumii mesajul că pactul defensiv apusean e bine, e frumos, e solidar, dar nu prea face multe parale. Și că o țară care-și iubește independența și integritatea ar face mai bine să se pună la punct cu armata, ca ucrainenii, ba chiar mai bine decât ei, decât să se bizuie pe Alianță.
Incongruențe și inconsistențe occidentale
Drept este, că NATO a fost ajutat să greșească de diviziunile din interiorul său privind tocmai Rusia. Pentru că una e Germania (sau Franța), cu totul altceva sunt americanii sau esteuropenii. Francezii și germanii au mâncat bătăi catastrofale de la ruși. Primii sub Napoleon. Ultimii sub Hitler.
Și unii și alții au rămas traumatizați pe generații de aceste înfrângeri, cauzate de propriul hybris și pofte de cuceriri. Trauma i-a determinat să privească realitatea deformat și să adopte lesne poziția ghiocel față de Moscova, spre deosebire de esteuropeni, care, victime perpetue ale Rusiei, nu-și pot îngădui fantezii și, mai ales, să greșească cu privire la aprecierea justă a marelui frate.
Apoi, Vestul are dificultăți cu comprehensiunea logicii autocratului, care nu-și poate permite să dea înapoi, să admită că a greșit, să-și ceară iertare și să se retragă liniștit pe poziții noi, radical diferite.
Prin urmare, el își va prăji mai degrabă întreaga oștire decât să dea înapoi și să riște să se confrunte cu furia unui popor înșelat și cu mânia unei armate și a serviciilor secrete care l-ar putea debarca. Sinucigaș Putin nu e. El crede sincer că e un soi de mesia. Și că a binemeritat de la rusism, ortodoxie și creștinism. Se mai amăgește că poporul său (din care ar face parte și ucrainenii) l-ar iubi la nemurire. Drumul lui Putin, cât nu va fi dat jos e, deci, al Coreei de Nord. Iar ai lui nu-l vor da jos, cât timp represiunea rămâne masivă, iar Vestul nu se concentrează să ajute la debarcarea lui.
În acest scop Vestul trebuie să se dezbare de prejudecăți și delir și să înțeleagă, în fine, adevărul esențial. Și anume, că în Ucraina i se joacă soarta. Că înfrângerea eventuală a Ucrainei ar fi un naufragiu occidental. Că, apoi, NATO ar fi obligat să se confrunte cu un tiran care, după refacerea și regruparea forțelor sale, va fi, împreună cu China și Iranul, pe cai mari și, virtual, de neoprit.
Greșeala unui luptător
Dar și președintele Ucrainei ar face bine să revină cu picioarele pe pământ. Ridicat în slăvi, pe bună dreptate, pentru rezistența și prestația sa ca lider în prima lună și jumătate de război, Zelenski dă semne că genocidul, tensiunea perpetuă, reproșurile alor săi, lipsa somnului, laudele străinilor, sacrificiile compatrioților, memoria trecutului și viața în tranșee ar putea să-i fi tulburat judecata.
Zelenski e și el om. Nu un mesia. Dar ca lider nu-și poate permite să comită erori grave. El trebuie să știe ce se întâmplă realmente în Vest, de care depind furniturile de arme esențiale pentru supraviețuirea sa și a Ucrainei independente. Ar trebui să știe că națiunile Franței și Germaniei au probleme speciale în raporturile lor cu Rusia. În acest context, Franța bate pasul pe loc, dar în Germania s-a produs, probabil, o schimbare epocală.
Macron, spre deosebire de Biden, a refuzat să folosească termenul de genocid cu privire la acțiunile armatei ruse în Ucraina, motivând că ”ucrainenii și rușii sunt frați…Voi rămâne în continuare foarte atent în ceea ce privește termenii folosiți”, a spus președintele Hexagonului, care se va înfrunta în turul doi cu Marine Le Pen și nu vrea să-și irite electoratul antiamerican și prorus. Macron vorbește aproape zilnic, ore întregi, la telefon, cu Putin. Despre o vizită la Kiev, liderul de la Elysee a afirmat că ar face-o la nevoie, nearătându-se defel entuziasmat de perspectiva ei.
Cazul german
Spre deosebire de liderii Franței, care au contribuit și ei, prin negocierile în Formatul Normandia, la cocoloșirea și stimularea pretențiilor Rusiei, șeful statului german și-a pus efectiv cenușă în cap, demers rar la vanitoșii dregători germani, care se cred, de regulă, mai infailibili decât Papa.
Dar a greșit el? Enorm. Nu există demnitar în funcție, în Europa, care să fi contribuit ca Steinmeier la încurajarea delirului rus, declanșator al războiului de agresiune, genocidar, împotriva Ucrainei. Puțini au minimalizat mai eficient și timp mai îndelungat decât el pericolul rusesc, puțini au contribuit mai mult la amplificarea constantă a dependenței energetice a Europei de Rusia. Care continuă, vai, să se manifeste, de vreme ce Germania cancelarului Scholz (invitat de ucraineni la Kiev în locul lui Steinmeier) n-a avut puterea să-i pună capăt. Și puțini au pus umărul mai constant și mai cu folos la plasarea în offside ( și în greutăți) a Kievului față de Moscova decât Frank-Walter Steinmeier.
Dar trebuia el declarat persona non grata? Trebuia el împiedicat să viziteze Kievul cu colegii săi de la Varșovia și din capitalele baltice? Trebuia el rușinat public și țintuit la stâlpul infamiei?
Evident că nu. Steinmeier, observă ziarul elvețian NZZ pe drept, ”nu trebuie compătit. A încasat un afront diplomatic meritat”. Tot ce se poate. Iar ucrainenii și mulți alții se bucură, după ani de frustrări generate de rusofilia insolentă a lui Steinmeier, Schröder, Merkel et comp.
Or, ultimii n-au cerut iertare. Și nu tot ce e meritat e neapărat și recomandat. Sau înțelept.
Nu se poate imagina că Zelenski nu știa ce impact potențial devastator ar putea avea decizia sa de a-l declara pe Steinmeier persona non grata la Kiev asupra propensiunii nemțești pentru ajutorarea Ucrainei. Ce l-a determinat deci să acționeze așa?
La război ca la război: și raportul cu adevărul este mai tăios
La urma urmei, oricât i-ar fi de justificată furia, Ucraina nu va avea de gând să declare și armele germane, ori banii Germaniei personae non gratae. Nu știe oare Kievul că germanii sunt un popor pentru care gesturile simbolice și dregătorii proprii au un statuit de semisanctitate și că, dezlănțuind oprobriul asupra președintelui, mulți nemți îl vor interpreta pe liderul de la Kiev ca disprețuindu-i pe ei, ceea ce nu le va spori dorința de a face sacrificii ca să ajute Ucraina?
Nu știe Ucraina că n-are niciun interes să alimenteze antiucrainismul și filorusismul multor germani și francezi și să fie factorul care să spargă unitatea Germaniei, sau a Vestului, în fața Rusiei?
Nu se poate imagina că Zelenski nu știe toate astea. Ce l-a determinat atunci să se defuleze astfel, trăgându-și un glonte în propriul picior? Caracterul neconvingător al scuzelor lui Steinmeier? Frustarea că Germania nu se comportă nici acum cu adevărat bine în conflictul cu Putin, de vreme ce n-a renunțat încă la importul de gaz rusesc și ezită încă,nejustificabil, să furnizeze tancurile și avioanele de care au nevoie ucrainenii?
În fața riscului morții tale violente și nemeritate, a celor care sunt ai tăi și cu a căror soartă la Mariupol, Harkiv, Bucea sau Irpin te identifici, te năpădește un sentiment eroic, un simț al sacrului, al sacrificiului, al istoriei și al datoriei față de propriul popor martirizat. Ca și față de adevăr. Acest sentiment nu suportă și deci exclude orice învecinare cu turpitudinea și compromisul putred. Pe care, să recunoaștem, l-au practicat din plin și oneros și Steinmeier, și Vestul în integralitatea sa.
Ar fi fost totuși bine și recomandabil ca Zelenski să afișeze mai mult tact și generozitate și să nu dea Kremlinului șanse propagandistice, iar nemților un binevenit pretext să-și revoce schimbarea de macaz și să revină la filoputinism.
Rămâne de sperat că la Berlin se va înțelege măcar ceea ce scria, pe drept, un editorialist german: ”Inamicul lumii libere (și deci și al Germaniei) nu locuiește la Kiev. Ci la Moscova.”