Șocată de războiul Rusiei în Ucraina, Germania se împleticește rău sub povara amplorii și vitezei cu care provocarea securitară și energetică a Rusiei o silește să se schimbe. Germania se clatină și riscă să se rătăcească.
La presiunea partenerilor din NATO, cancelarul a părut, acum o lună, să se dezmeticească și a ordonat marea schimbare, una radicală, atât în sfera militară cât și în domeniul energetic. Dar una e vorba, cu totul alta fapta. Prima e ieftină. A doua cere voință.
Nu par să înțeleagă cu adevărat ce se întâmplă în Ucraina și în lume nici cancelarul nici social-democrata lui, păstorind un minister al războiului în care domnesc, suverane, și frica de război și frica de orice măsură ar putea îndepărta spectrul războiului prin descurajarea inamicului dispus să declanșeze ori, în cazul Ucrainei, să continue, conflagrația.
În Ucraina, acest inamic nu e încă înfrânt definitiv și pentru că Germania și alte state occidentale refuză ori ezită să-i ofere Kievului armele de care are nevoie spre a repurta o victorie decisivă.
Frica de un foarte improbabil recurs rusesc la arme nucleare, întețită periodic și programatic de oficialii Moscovei ca să descurajeze ajutorarea eficientă și suficientă a Ucrainei, e luată drept pretext de dregătorii apuseni ca să-și justifice pasivitatea intolerabilă, în fața curajului cu care forțele de rezistență ucrainene țin piept ursului rus. Problema e, înainte de orice, de ordin mental.
Liderii occidentali, care se întâlnesc azi în summiturile NATO, G7 și UE, pe fondul războiului din Ucraina, cel însoțit de aberantele amenințări nucleare ruse menite să neliniștească mapamondul și să i determine pe demnitarii panicarzi să-și reducă elanul întru ajutoarea Ucrainei știu, ca și Moscova, că arsenalul cu care amenință Putin nu se poate folosi. Căci cine apasă pe buton, de buton va muri, cu tot cu țara lui.
Dar Germania e un stat prin tradiție angoasat. După decenii de răsfăț în amăgiri progresiste, de legănat stupid în pacifism nerealist și de balansat în împăciuitorism iresponsabil alimentat de confort, lăcomie și de iluzia imposibilității războaielor în Europa, guvernanții germani își pasează unii altora castana fierbinte a livrărilor de arme destinate Ucrainei. Nu mai puțin inept abordează transpunerea, mereu amânată, mereu diluată, a ditirambic anunțatelor, dar permanent relativizatelor măsuri de consolidare militară a Europei.
Bălăcăreala e tipic nemțească. Se desfășoară parțial pe uscat. Cancelarul anunță, secetos, ce nu poate face pentru Ucraina, în loc să manifeste măcar empatie, dacă tot li se arată cu mâinile mai mult sau mai puțin goale eroicilor ucraineni. Cărora Berlinul le tot promite arme vechi, dar nici pe acelea nu le livrează la timp. După care anunță alte exporturi, dar le tratează confidențial, ”ca să nu afle Rusia” despre ce e vorba.
Concomitent, liderul de la Berlin, provenind din nordul întunecat și rece al Germaniei afirmă cu aplomb și siguranță prusacă certitudini despre chestiuni complet incerte, probabil chiar de cu totul altă natură decât pare să le vadă el. Astfel, Olaf Schoz a articulat de tot riscanta aserțiune, potrivit căreia Germania ar fi ”solidară cu Ucraina, dar nici NATO nici Republica Federală” n-ar fi ”tabără beligerantă”. Ce frumos! Ce minunat! Ce calmant! Nu, serios?
E beligerant nu doar cine vrea, ci și acel stat ale cărui interese vitale inamicul le atacă. Rusia lui Putin a atacat Ucraina pentru că țara pe care el o consideră parte a Rusiei s-a hotărât să îmbrățișeze valorile Vestului, ale NATO și, implicit, ale Germaniei. Cu aceste valori și interese pe care le întemeiază este în război Vladimir Putin. Dacă nici atât n-a înțeles cancelarul din ce se petrece în jurul lui e vai și amar de compatrioții și de aliații săi. Cum e vai și amar dacă Germania nu reușește mai rapid să se desprindă din tutela dependenței energetice de Rusia, o servitute din care iese puroi, după ce liderul de la Kremlin a apăsat pe ea viguros, anunțând că va impune plata în ruble pentru furniturile sale de gaz și țiței, cu care-și finanțează războiul din Ucraina.
Anunțul a întărit rubla, dar a sporit și șansele ca Berlinul să-și bage în fine mințile în cap și să tragă concluziile firești din încălcarea contractelor bilaterale, constatată de vicecancelarul Habeck. Fiindcă trecerea pe ruble, care ar obliga importatorii să violeze sancțiunile și să facă afaceri cu Banca Centrală a Rusiei, ar contraveni flagrant prevederilor stipulate de contractele în vigoare.
Vicecancelarul și ministrul economiei, Habeck, un demnitar care gândește totuși cu propriul său cap, a înțeles pe deplin componenta securitară a aprovizionării energetice și se arată mai eficient decât colegii săi de cabinet, a pus umărul la schimbare. Habeck s-a deplasat în Qatar și UAE, spre a pune în Orientul Mijlociu de noi furnizori de gaze, țiței și alte forme de energie. Dar nu ajunge. Cum nu ajunge ca Alianța Nordatlantică UE și G7 să-și manifeste unitatea. De altfel, Qatarul nu e un partener de încredere, ci un fief al islamiștilor Frăției Musulmane.
Nu e clar de ce nu pot fi repuse în funcție centralele nucleare germane închise din angoase iraționale și plecăciuni în fața ideologiei ecologismului radical și militant. Nu e clar ce e cu hidrocarburile românești din Marea Neagră. Iar la summiturile alianțelor occidentale, Germania ar trebui să ia piciorul de pe frâna ajutoarelor destinate Ucrainei și a conversiunii energetice rapide a Europei dependente de Rusia.
Războiul din Ucraina chiar nu mai permite bălăcăreli nimănui. Și cu atât mai puțin unor țări ca Germania, principala putere economică a Europei. După ce a fost mereu de partea rea a istoriei, Berlinul ar trebui să se repoziționeze grabnic și să conducă Bătrânul Continent spre izbânda în conflictul cu o Rusie, care vrea ca războiul ei să fie axiologic și ”metafizic”, dacă nu și apocaliptic.
În acest context face bine puțin calm și obiectivitate, puțină răceală și uscăciune germanică.
Mai puțin bune sunt iluziile. De pildă că s-ar mai putea ”evita periclitarea păcii în Germania”, cum se exprima un comentator. De-a dreptul iresponsabilă e afișarea ignoranței soporifice a unor mai-mari germani, având aerul să creadă că se pot întoarce pe partea cealaltă și că se vor trezi apoi, degrabă, din detestabilul coșmar cu ruși, pe care speră să fi avut ghinionul de a-l fi visat. Și să se destrame, când hipnotizatorul Putin va avea bunătatea să pocnească, în fine, din degetele lui muiate anterior în sânge.
La toate acestea există un antitdot. Luciditatea. Deșteptarea și luarea aminte la sfaturile polonezilor și balticilor care, mai aproape fiind de inamic, îl cunosc ceva mai bine decât nemții și americanii și știu ce trebuie făcut, inclusiv pe plan militar, ca Vestul – nu doar Ucraina – să învingă într-un conflict ce nu se va termina înainte de debarcarea lui Vladimir Putin.