Ai lui Dumnezeu copii suntem, ni s-a spus. Dar ce înseamnă aceste cuvinte? Unde e maternitatea în care ne ivim? Ce hram purtăm? Încotro ne ducem? Cum de rezistăm? De ce? Prin ce?
În ultimul său roman distrugător, ”Aneantir”, Michel Houellebecq îi mărturisea lui Jean Birnbaum, care publică interviul cu romancierul francez în Le Monde, că s-a lăsat covârșit de visuri și de cuvinte pe care nu le-a scris conștient. Între copleșitoarele realități create involuntar (dar nu suprarealist, de degetele sale scriind litere, cuvinte și propoziții) se află și nașterea unui copil.
Recitind acest pasaj (cu nașterea) la corectura în șpalt, Houellebecq admite că l-ar fi putut lesne suprima. A preferat să-l păstreze. Copilul scriitorului dintre coperțile paginilor cărții inconștiente a cărții sale conștiente a rămas în viață. Trăiește și e bine mersi.
Dar trebuia scriitorul să se lase copleșit? Trebuia să existe acest personaj? Sau acela? Copilul reveriei sale e, intelectual, legitim? Dar literar? Și cum se vor articula raporturile dintre ei?
Potrivit lui Houellebecq, unele personaje i se impun prozatorului din interiorul propriei lor logici.
Mă întreb: am putea fi la fel, în raport cu Creatorul nostru, un produs al reveriei sale abisale, colosale, scântei din acest vis divin, o creație inițial involuntară, acceptată apoi cu grație?
Ne tolerează El, în ciuda inadecvării și prostiei noastre monumentale, a răutații noastre strigătoare la cer, a smintelilor și perversiunilor noastre cumplite, spre care ne mână, sub care se prăbușeste și se lasă copleșită logica noastră internă – și ne rabdă pentru că suntem suflet din sufletul Său?
Ne tolerează El în virtutea logicii noastre interne, sau a logicii Lui interne, a imensei Sale iubiri, manifestate în îngăduința și compasiunea cu care-Și strunește judecata, ca să ne poată lăsa să fim? Și, la rigoare, chiar să poată locui între noi, cum afirmă repetat, în Cartea Cărților Sale, că vrea?
Și dacă ne citește cu atâta îngăduință, oare noi de ce ne îngăduim să fim severi sau indiferenți cu frații noștri, apăruți și ei, ca noi? Și de ce ignorăm la pachet și cartea cărților din care s-au ivit?