NATO în derivă. NATO în paragină. Sau despre summitul din Turcia

În aceste vremuri tulburi pentru jurnalismul independent, ne puteți oferi sprijinul dvs. printr-o donație care sprijină eforturile noastre editoriale. Vă mulțumim!

La două săptămâni înaintea summitului de la Ankara, mândrețea de pact defensiv, zisă NATO, o alianță fără egal, ca putere, în istorie, a ajuns vai de capul ei.

A certat-o mai nou, ca fiind ”complice” cu America și Israelul, dându-i lecții de etică, până și regimul asasinilor în masă de la Teheran. Care, în ciuda masacrării propriului popor (și programului său de genocid la adresa Israelului și a Vestului) se crede sincer, în fanatismul său islamist, o culme a moralității și bonității, precum și în drept să controleze Strâmtoarea Ormuz. Prin care trece a cincea parte din petrolul și gazele necesare lumii. Și Apusului.

Dar cum a ajuns oare NATO să fie luat la refec și tras de urechi de un regim totalitar?

Nu este Alianța una întemeiată pe bază de valori euro-atlantice, adică democratice?

Înainte de a examina chestiunea să consemnăm că, realizând că Alianța nu e tocmai tare, liderii puterilor europene s-au întâlnit miercuri la Berlin, ca s-o întremeze.

Gazda întâlnirii celor 5, cancelarul Merz, a declarat că ”Alianța trebuie înnoită”. Ei, bravos. Acuma știm. Uite că a aflat și cancelarul și ne-a spus și nouă, că se cere făcut ceva. În speță, potrivit lui, trebuie sporite cheltuielile militare, în scopul echilibrării raporturilor transatlantice.

Așa că, spre a conferi mai multă greutate vorbelor sale, el s-a gândit nu doar să ne-o spună și nouă, ci și să-i aibă alături pe colegi. Pe liderii celorlalte ”puteri europene”, dacă ”puteri” mai pot fi numite Marea Britanie, Italia, Franța, Germania și Polonia.

Și mai ales primele patru, pe cale, toate, de galopantă islamizare. Cum pare de altfel, s-a văzut la recentele alegeri primare democrate de la New York, să fie și America.

Și atunci, oare ce valori mai apără NATO? Și pe cine? Democrațiile apusene?

Da. E mare nevoie de NATO. Mai ales întru ajutorarea Ucrainei în fața invaziei unei Rusii care e departe de a-și fi epuizat toate resursele. Și întru respingerea agresiunii islamiste, iraniene și nu doar iraniene, ori a amenințării comuniste chineze la adresa lumii libere. Or, în ambele conflicte fierbinți, alianța a dat chix. Sub Biden, NATO a refuzat să ajute Ucraina ca alianță.

Acum, Europa și pactul defensiv nord-atlanic încep să fie la mâna vitejiei militarilor de ispravă ai Ucrainei. La fel, statele membre au refuzat cu trufie să-i ajute pe americani și israelieni în Iran.

Acum suferă din cauza capitulării americane și a taxelor de protecție pe care un Iran aflat pe cai mari vrea să le impună tuturor.

În plus, ca să-și poată realiza misiunea, Alianța nu trebuie doar să se întremeze militar. Și să investească în pustiul creat de anii și deceniile în care vest-europenii s-au gândit să profite de pe urma scutului militar și nuclear american și să nu ridice un deget pentru a contracara amenințarea tiraniilor și teroriștilor, certându-i în schimb la cuțite pe luptători. Pe israelieni. Dar și pe americani. Care mai nou au capotat și capitulat în fața unor iranieni învinși militar.

Ce aflăm din această capitulare bizară, dictată de factori politici interni, americani, ca prețul benzinei înaintea alegerilor de la mijlocul mandatului lui Trump? Dictată, poate, și de lipsa rachetelor și dronele suficiente în arsenalele SUA?

Aflăm că nu de lipsa forțelor armate suferă NATO înainte de orice. Și nici doar și în primul rând de-o penurie de arme. Ci de neajunsuri interne. Nu în ultimul rând etice și intelectuale.

Alianța suferă de o rapidă degradare axiologică

Și de grave anemii și putreziciuni interne. Mentale, morale, politice și economice. E chinuită de acele simptome care l-au obligat pe premierul britanic Starmer să arunce prosopul, în ciuda victoriei sale zdrobitoare, în alegeri, după numai doi ani de mandat. E căderea Vestului în politici identitare, în anticreștinism și antisemitism de rezonanță nazistă, precum și în rasism. În rasism anti-alb.

E un declin prescris de ideologia progresistă a extremei stângi, care explică atitudinea iresponsabil de blândă, ca procuror, a lui Keir Starmer față de făptașii musulmani, pakistanezi, ai violurilor în masă cărora, cu complicitatea autorităților și serviciilor sociale, dar și a justiției britanice, le-au căzut victimă, timp de decenii, peste 250.000 de fete și fetițe albe, creștine. (1)

Tot ea lămurește de ce Starmer a încurajat masiv islamismul și terorismul islamist, recunoscând, în ciuda masacrului jihadist comis în Israel, la 7 octombrie 2023, un inexistent ”stat palestinian”. Ceea ce a promovat cauza interpușilor din Gaza ai Iranului genocidar. Și, implicit, cauza Iranului islamist. Iată de ce-și permit mulahii și Gărzile lor Revoluționare islamice, făptașe, în ianuarie 2026, ale unui genocid intern de anvergura și oroarea masacrului hitlerist de la Baby Yar, unul depășindu-l pe cel antonescian al Pogromului din Iași, să tragă de urechi NATO și să ia la refec America și Vestul.

Laburiștii britanici și social-democrații germani, socialiștii ”deloc” coruptului Pedro Sanchez, precum și extrema stângă franceză islamizată și pro-teroristă a troțkistului Jean-Luc Mélenchon s-ar putea să se bucure că Starmer va fi înlocuit în curând. Că-l va substitui mai popularul său rival din Manchester, un radical progresist ca Andy Burnham.

Or, Starmer a avut și fapte foarte bune la activ, de vreme ce a ridicat din noroi un partid în bancrută morală, din cauza direcției ”otrăvite, antisemite”, imprimate laburiștilor de fostul lor lider extremist, Jeremy Corbyn, așa cum just a amintit premierul demisionar.

Ce va mai fi? Și ce înseamnă întâlnirea din Turcia?

E probabil ca sub Burnham să recadă în ea. Încât, nu întâmplător a pierdut partida Starmer și va trece la cârmă al 7-lea premier în numai 10 ani, o instabilitate politică fără precedent în istoria Marii Britanii: Regatul Unit e, pe baza ideologiilor stângii, prevalente în Vest, în ultimele decenii, de fapt de la finele războiului mondial încoace, într-o uriașă criză de identitate.

Iată marea problemă, prea puțin militară, a NATO. Din pricina căreia Alianța nu se dă în lături, culmea, senină, să-și organizeze summitul în capitala unei dictaturi islamiste aproape pure și dure, ca Turcia. Care nu s-a mulțumit să-și niveleze justiția și presa, ci a aruncat în aer, cu mijloacele dictaturii judiciare, (la lucru, iată, și în România, unde e imperioasă nevoia reformei) și opoziția politică.

O Turcie trecută cel puțin retoric, cu arme și bagaje, în tabăra Hamas, a Hezbollah, a terorismului islamist și antisemit.

Iar toate acestea, semn clar al crizei, n-au determinat, vai, Alianța, una din cele mai prețioase creații ale lumii libere, iudeo-creștine, să-și mute marea întâlnire la vârf și să se reorganizeze astfel, încât NATO să nu mai fie, cu tot cu valorile ei teoretic încă ”democratice”, la mâna unei tiranii musulmane.

Va putea NATO să se consolideze, cum vor și cer puterile europene? Să iasă din derivă? Se vor scoate țările ei membre din paragină și criză?

Doar dacă liderii statelor Alianței realizează care le sunt problemele, dacă le identifică în mod corect și încep cu adevărat să le rezolve, debarasându-se de abulia aferentă sindromului împăciuitorist de tip München 38.

---

Note: 1.) Sub Starmer și guvernul său laburist, de stânga, Marea Britanie și-a agravat uriașele probleme fiscale, economice și financiare. Dar și sociale și politice. Datoria publică, stimulată de exorbitante cheltuieli sociale (nu în ultimul rând pe imigranți) e uriașă și a ajuns la 95% din PIB, iar banii pompați în binefaceri a depășit venitul realizat din muncă. Fuga de capital și de creiere a atins anul trecut un nivel record, relevă Avery Daye. Potrivit ei, în 2025, mai mulți milionari decât oricând și decât oriunde au părăsit raiul socialist al Britaniei laburiste, în care libertatea de exprimare și de opinie a fost ucisă, circa 33 de oameni fiind arestați zilnic pentru că își dau cu părerea. Evacuarea lor din spațiul public e ”compensată” de o imigrație debordantă, din țări cu o cultură incompatibilă cu democrația și cu valorile europene și occidentale. Ceea ce, în lipsa integrării, a creat societăți paralele și o clasă politică folosindu-se de diviziunile create pentru a rămâne la putere prin specularea lor. Întrucât Marea Britanie are cea mai puternică armată europeană, aceste date sunt semnificative în cea mai mare măsură și pentru capacitățile în rapidă scădere ale Alianței Nord-Atlantice.