A sparge gheața. Și sminteala care produce dezastre prin erori evitabile

Când a progresa devine scop în sine, de urmat cu orice preț, ne îndreptăm spre catastrofă. La fel, când credem că rezistăm acestui drum spre dezastru, refuzând, din exces de conservatorism, orice schimbare vitală, orice modificare necesară.

Europa a admis că a greșit cu Groenlanda, iar șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat ceea ce echivalează cu o radicală schimbare a atitudinii UE față de insula arctică. Se vor dubla investițiile și se vor spori eforturile de asigurare a securității Groenlandei. Inclusiv prin dislocarea în zonă a unui spărgător de gheață european.

E bine. Bravo. Așa se sparge gheața. A-ți admite greșeala nu-i e lesne nimănui. Nici a ți-o corecta. Dimpotrivă. E net mai ușor să rămâi, precum faraonul biblic în fața lui Moise, încremenit în proiect. Spre paguba ta și a unui dezastru național. Sau chiar internațional.

Culmea, faraonul, care se pusese cu Dumnezeu, pentru că se credea pe sine zeu și se dădea ”divin”,  a înțeles, după primele plăgi, că e pe drumul greșit, iar consilierii săi – între ei magi și vrăjitori – l-au sfătuit de bine. În Ieșirea, (10,7) dregătorii îl întreabă cât mai are de gând să-l lase pe prooroc să le mai fie deținătorilor de sclavi egipteni o capcană.

Comentând acest pasaj, regretatul Sir Jonathan Sacks amintea de studiul istoric al Barbarei Tuchman, ”March of Folly”, care analiza, în anii 80, între altele, demența troienilor în fața calului de lemn lăsat în urmă, după 10 ani de conflict, de războinicii greci care eșuaseră în tentativa de a cuceri și supune cetatea lui Priam, Hector și Paris. Deși preotul troian Laocoon îi prevenise, concitadinii săi introduseseră darul elen în cetate. Or, în pântecul construcției ecvestre se  aflau războinici care s-au grăbit, noaptea, să deschidă porțile cetății. Troia avea să fie distrusă de armata grecilor, ale căror corăbii făcuseră cale întoarsă.

De ce nu i s-a dat ascultare lui Laocoon, care afirmase ”timeo danaos et dona ferentes”, ”teme-te de greci chiar și când îți fac cadouri”? Dar avertismentului profetic al Casandrei?

Din slăbiciune omenească, ascunsă îndărătul vanității? Din neputința de a rezista dorinței de a fi scăpat, în fine, mai repede, de-o serie de necazuri evitabile, dacă nu s-ar fi căzut în păcatul furtului Elenei? Din complexul de superioritate, care nu-i admite celuilalt meritul și nu-i recunoaște adversarului potențialul, sau chiar realitatea vremelnicei superiorități?

Însoțită mai mereu de vanitate și trufie, care se ascund uneori într-o părelnică smerenie, nebunia care duce la cataclism evitabil constă din impulsul (parcă irepresibil) spre acțiunea împotriva propriului interes evident.

În cazul faraonului, nebunia s-a strecurat și în orgoliul personal, și într-un exces de conservatism și de părelnică înțelepciune. Cum să le dai drumul evreilor? Nu rămâi fără robi din simplă slăbiciune, pentru că n-ai rezistat unor plăgi și ești tentat de un progres imaginar?

Nebunia, explica pe drept rabinul Sacks, pe urmele Barbarei Tuchman, nu înseamnă a greși fără vină. De pildă pentru că nu poți prevedea viitorul. Ci pentru că săvârșești, ca lider, erori perfect identificabile ca atare, înainte de a le comite. Nebunia spre care se îndreaptă omenirea europeană în prezent este de felul celei evitabile, în fapt predictibile.

E vorba de erori de felul celor în care s-a văzut împinsă umanitatea pe nesimțite, în Primul Război Mondial, din vanitatea kaiserilor? Dacă sunt doar erori, ele sunt evitabile.

Dar dacă sunt nebunie? Poate fi evitată nebunia? Îmi pare că da. Prin recurs la acțiunea morală. Dar nu am răspunsuri definitive la aceste întrebări. Îmi amintesc doar de vorba, potrivit căreia celui pe care vrea să-l piardă, Dumnezeu îi ia mai întâi mințile.  

Oricărui observator atent și realist îi e clar, că Vestul și NATO nu pot supraviețui fără SUA și fără o Americă respectuoasă față de propriile ei valori de libertate individuală, iar nu cantonată în aberațiile antiamericane și antisemite ale extremei stângi woke, pe care o combate actuala administrație republicană; și că Bătrânul Continent și-ar vinde libertatea și demnitatea dacă s-ar da pe mâna imperiului comunist chinez, ai cărui aliați sunt Coreea de Nord, Rusia, și regimul totalitar și teocratic iranian, precum și narco-extremismul chavist.

Și atunci? De ce ni se propun alianțe și orientări care ne-ar duce în bălării și ne-ar rătăci în totalitarism? De ce încearcă unii să ne îndrepte spre adâncirea relației cu regimul comunist de la Beijing, ori spre alianțe cu perdanții Africii? De ce ne ispitesc unii să ne smintim, identificând prezumtivul rău unde nu e, spre a ignora axa malefică reală, sino-ruso-iraniană?

Europa Ursulei von der Leyen face bine să-și amelioreze politica față de Groenlanda. Și mai fericit e diagnosticul cancelarului german Merz. Care, departe de a-și fi pierdut mințile, a admis la Davos că ”Germania și Europa au irosit în ultimii ani un imens potențial pentru creștere prin tergiversarea reformelor și îngrădirea inutilă și excesivă a libertăților antreprenoriale și a răspunderilor personale. Noi vom schimba toate acestea DE ACUM. Securitatea și predictibilitatea au prioritate în fața reglementării excesive și a ”perfecțiunii” nelalocul ei. Trebuie să reducem substanțal birocrația, în Europa. Piața unică a fost creată cândva pentru ca să devină cea mai competitivă zonă economică din lume, dar în locul ei a devenit campionul mondial al suprareglementării”.

Cum a reușit cancelarul să identifice marile rele bântuind Europa și, totodată, să promită înlăturarea lor? Poate pentru că administrația americană i-a atras atenția, în fine, asupra erorilor evitabile comise de germani și de europeni?

Discursul cancelarului rostit la Davos e bun. Chiar excelent. Însă n-ajunge. Orbită ideologic, presa germană și europeană fie ignoră, fie trunchiază, cenzurează sau interpretează reducționist și aberant, în mare măsură, discursul cancelarului.

Întru spart gheața în care e prinsă nava europeană condamnată (altminteri) la un naufragiu, e util, chiar obligatoriu, ca elitele culturale și politice să se dezbare de ispita cantonării în ideologii neomarxiste și postmodeniste, a politicilor identitare, a antiamericanismului și a antisemitismului, a iubirii de vrăjmași teroriști și totalitari, de lașitate și de capcana urii de sine. Pe urmă se va face bine.