A greșit Vexler în replică la provocarea din Parlamentul României? Ce putem învăța?

Povestea din Parlament cu deputatul evreu Silviu Vexler și provocarea repetată, în capcana căreia a căzut, rupând un afiș cu poze ale unor personalități culturale românești, spre deliciul gloatei presupus ”suveraniste”, extremiste și antisemite, continuă să suscite comentarii diverse. Multe neavenite, inculte și insultătoare.

Dar și contribuții valoroase. Unele merită reproduse, analizate și comentare.

Nu puține se arată uimite de juxtapunerea unor personalități care chiar ar trebui diferențiate, nu aruncate la grămadă ca să devină o provocare antisemită, pentru un deputat pe care, în mod regretabil, l-au lăsat nervii, în loc să ia foaia ce-l provoca, să explice românilor ce înseamnă de fapt gruparea lor în contextul dat.

Am descoperit două comentarii la obiect care chiar merită să fie evidențiate. Una îi aparține lui Toader Paleologu.

Paleologu scrie:

”Foaia cu personalități, pe care a rupt-o la nervi Silviu Vexler, este în sine o sinistră manipulare și golănie.

Ce legătură au Eminescu, Kogălniceanu, Hașdeu sau Alecsandri cu Mișcarea Legionară, regimul Antonescu, Holocaustul, resurgența extremismului și fascismului din zilele noastre?

Ei s-au pronunțat în legătură cu dreptul de cetățenie al evreilor din România în contextul unui sistem cenzitar, care nu dădea drept de vot majorității locuitorilor Vechiului Regat.

Antisemitismul rasial și biologic al lui Nicolae Paulescu îl situează categoric alături de Hitler și Julius Streicher, așa cum se poate vedea din cărți și broșuri precum ”Degenerarea rasei jidănești” sau ”Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria”. Numele lui este picătura de cianură pură din această listă, care nu are alt scop decît să legitimeze propaganda fascistă și antisemită.

Octavian Goga și-a surprins prietenii de o viață, inclusiv pe bunicul meu, cînd și-a pus svastica în piept, s-a înhăitat cu de-alde A. C. Cuza și Paulescu, adoptînd o linie fățiș pro-nazistă (a se vedea „Jurnalul” lui Alfred Rosenberg, care-l considera un vajnic tovarăș de idei și un viitor Führer al României). Desigur, îl voi admira în continuare ca pe un mare poet, dar nu prea văd nici o scuză pentru consternantul său viraj politic. Era un om în toată firea, spre deosebire de Eliade, Noica sau Cioran, care au măcar slaba scuză a inconștienței juvenile și, oricum, nu au persistat în erorile tinereții (putem discuta fiecare caz în parte).

Așadar, foaia respectivă e un talmeș-balmeș, un amalgam menit să manipuleze și, nu în ultimul rînd, o imensă golănie și impietate față de majoritatea personalităților invocate demagogic.

Cealaltă luare de poziție e semnată, din Israel, de Stefan Kranzdorf. El ar fi ”inversat ordinea.” Potrivit lui Kranzdorf, ”Octavian Goga a fost o scârbă demnă de scuipat. Era suficientă prezența lui pe foaia lui AUR, ca s-o facă bună de rupt în bucăți. (Goga) a scris: “gândesc și urăsc [pe evrei], urăsc și gândesc”.

A domnit peste România numai o lună și jumătate, dar a făcut cea mai mare pagubăși evreilor, și României.

El a decis “reconsiderarea” cetățeniei evreilor români, dintre care până la urmă o treime au pierdut-o. Pierderea cetățeniei însemna și pierderea dreptului de proprietate imobiliară și a dreptului de a exercita profesiuni licențiate de stat și concedierea din orice loc de muncă la stat.

Aceste samavolnicii au fost menținute de guvernele dictaturii regale, până la fuga din Basarabia și Bucovina de Nord, când guvernul Gigurtu a aliniat pe deplin legislația românăcu cea a Reichului hitlerist. Asta încăînainte de alungarea lui Carol al II-lea și ascensiunea lui Ion Antonescu și a legionarilor.

Instaurarea guvernării Goga-Cuza a aruncat Romania în criza economică provocată de fuga capitalului occidental și a celui evreiesc.

Perioada aceasta a fost aceea a unei încăierari continue trilaterale între lăncieri (huliganii lui Goga și Cuza), legionari și nefasciști sau evrei.

După o lună și jumătate regele i-a cerut demisia și a instaurat dictatura sa personală, începutul unei tiranii fasciste urmată de una comunistă care a durat 52 de ani și a dat cu România de pământ.

La moartea sa, în luna mai 1938, Hitler a trimis o coroană de flori la catafalcul (lui Goga, n.m), ceea ce spune suficient.

Sigur că au mai fost antisemiți turbați cu o ideologie genocidară, precum Slavici și Paulescu, dar cronologia vieții lor îi separa de Holocaust.

Octavian Goga s-a distins ca cel mai bestial dintre toți.”

Am unele rezerve față de ambele comentarii

Care sunt, cu toate acestea, foarte salutare. Pentru că extind și aprofundează o discuție extrem de necesară.

Goga merită într-adevăr să fie separat de celelalte poze, între altele întrucât, spre deosebire de cei reproduși în ele, a deținut, vai, putere reală. A condus, spre nenorocirea ei, România.

În plus, li s-a aliniat infecților Paulescu și Cuza, iar ideologul nazist de primă oră, Rosenberg, după cum just scrie T. Paleologu, l-a prevăzut pe Goga în Jurnalul ca viitor Führer al României.

Da, sunt de acord că, dincolo de poeziile lui valabile, care și-au cucerit un loc în literatura română, ”Octavian Goga a fost o scârbă demnă de scuipat”. Și da, n-ar fi trebuit să fie aruncați toți în aceeași oală.

Dar toți poartă o parte, fie și indirectă, din vină pentru faptul că a existat nu doar un Holocaust nemțesc, ci și unul românesc. În ajunul căruia s-a deschis cutia Pandorei prin legislația antisemită a cuplului Goga-Cuza.

Ce vină poartă toți? ”Ce legătură au Eminescu, Kogălniceanu, Hașdeu sau Alecsandri cu Mișcarea Legionară, regimul Antonescu, Holocaustul, resurgența extremismului și fascismului din zilele noastre?”

Aflăm din paginile regretatului istoric româno-israelian Leon Volovici și din ”Rădăcinile antisemitismului românesc”.

Care ”se împletesc cu originile statului român modern şi cu apariţia bogatei tradiţii culturale naţionale care a însoţit unirea principatelor, independenţa şi crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din seminţele sădite în evenimentele majore aledezvoltării ţării începută la jumătatea secolului al XIX-lea. Din motive care puteau diferi de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în viaţa politică, culturală şi spirituală asocietăţii româneşti au existat, în forme variate şi cu diverse intensităţi, puternice curente antisemite. Acestea au fost prezente în cea mai mare parte a secolului care a precedat ascensiunea la putere a Partidului Naţional Creştin în 1937, instalarea dictaturii regale în 1938 şi a statului naţional-legionar condus de Ion Antonescu în 1940 – cu alte cuvinte, a secolului care a culminat cu Holocaustul. Acţiunile antisemite ale acestor guverne succesive s-au inspirat din temele antisemite care pătrunseseră în lexiconul românesc de idei cu mult înainte de anii 1930 şi de creşterea influenţei şi a puterii naziste în Germania…Toate aceste guverne au reprezentat o continuitate esenţială cu ideile antisemite româneşti care îşi aveau originea în perioada de dinaintea primului război mondial. Este adevărat că politicienii cuvederi antisemite radicale au căpătat o mai mare legitimare în ochii publicului după venirea la putere a lui Hitler în Germania. Dar ceea ce a fost nou sub Partidul Naţional Creştin, în timpul dictaturii regale şi mai ales când puterea a fost luată de Garda de Fier şi de Antonescu, nu a fost natura antisemitismului pe care ei l-au adoptat, ci faptul că antisemitismul a trecut din registrul expresiilor verbale şi al izbucnirilor ocazionale de violenţă, în cel al politicii guvernamentale şi al acţiunii de stat.” (1)

Niciunul din cei reproduși în pozele care i s-au băgat abuziv și provocator pe gât lui Silviu Vexler (și cu atât mai puțin Paulescu, cel mai scârbavnic ins posibil) nu se califică pentru statutul de icoană și nu e în sine un sinonim al culturii române. Unii, ca Eminescu, sunt, da, demni de admirație pentru realizări ieșite din comun. Dar unele din paginile lor sunt scârbe demne de scuipat pentru antisemitismul care umbrește opera lor. A le exhiba în Parlament pozele puse împreună e a-i reduce la mesajele lor antisemite. E ca și cum i-ai aplica palme culturii (și deci națiunii) române, pentru că a dat naștere ȘI acelor pagini de rușine, pline de ură rasistă, religioasă ori xenofobă, nu doar celor minunate, demne de poporul român.  

---

(1) ”Rădăcinile antisemitismului românesc” (Raportul Final – Raportul Wiesel – al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România).