Ce înseamnă retragerea militarilor americani din România? E de rău?

Administrația de la Washington a confirmat retragerea din flancul de est al NATO a unei brigade americane de infanterie, deci a unui contingent de câteva mii de militari, retragere anunțată inițial de România.

Care a afirmat că țara și aliatii ei au fost înștiințați de decizia Statelor Unite privind ”redimensionarea trupelor americane din Europa”, a transmis MApN. Astfel, soldații de peste ocean vor fi retrași de la baza Mihail Kogălniceanu. Circa 1.000 de americani vor rămâne dislocați în România.

Un purtător de cuvânt al NATO a încercat să aplaneze temerile iscate de acest demers, într-o vreme în care securitatea e tot mai șubredă și precară peste tot în lume, din Sudan și până în Gaza și din Liban până în Taiwan. Și în care amenințarea Rusiei e mai mare decât oricând. Temerile iscate nu dispar doar pentru că se afirmă la NATO că prezența militară americană în Europa ”rămâne mare”, cu ”notabil mai mulți ostași decât în 2022”. Iar la comandamentul suprem, american, din Europa, că ”SUA vor continua să-și asume datoria asistenței militare”.

Cum să și-o asume cu mai puțini ostași la fața locului, când pericolul din zona retragerii lor a crescut? Și când și temerile au sporit, la fel cu nevoia descurajării actualului sau potențialului inamic?

Pe cine vor să prostească oficialii de la Washington, care au luat uimitoarea hotărâre? Până și unii senatori americani, precum republicanul Roger Wicker din Mississippi, președintele Comisiei pentru Forțe Armate din Senat și deputatul Mike Rogers din Alabama, președintele Comisiei pentru Forțe Armate din Camera Reprezentanților, au emis o declarație prin care s-au manifestat îngrijorați de anunțul Pentagonului ”de retragere a brigăzii rotative a SUA din România”, care ”pare a fi necoordonat și în contradicție directă cu strategia președintelui”.

Decizia Pentagonului (care are în fruntea sa nu doar pe un Pete Hegseth, ci, sub el, pe un izolaționist care faci ochi dulci tiranilor răsăriteni, ca Elbridge Colby, ceea ce explică multe contradicții în politica de externe și militară a SUA) nu e doar surprinzătoare. E contraproductivă din toate punctele de vedere.

Ea are un côté vădit împăciuitorist față de Rusia lui Putin. Căci repliază militari americani într-o vreme în care partenerii europeni din NATO ai SUA sunt obiectiv în pericol și se simt și subiectiv mai agresați decât oricând de măsurile de război hibrid ale Rusiei. Și de sistematicele încălcări, de către forțele Moscovei, ale suveranității lor. Aceste state ar fi avut nevoie, ca atare, de mai multă protecție americană, iar nu de mai puțină.

Or, istoria Germaniei naziste și a Rusiei putiniste a dovedit cu asupra de măsură că împăciuitorismul nu e doar imoral, ci și o practică politică sinucigașă în fața unor dictatori de felul liderului de la Kremlin. Care nu înțelege decât limbajul forței. Și care consideră orice semn de appeasement sau destindere drept un indiciu al slăbiciunii inamicului, astfel încât i se stimulează pofta de noi agresiuni.

Dacă Trump crede că-și avansează astfel agenda păcii în războiul ruso-ucrainean, se înșală amarnic. Dacă voia să progreseze în direcția aplanării conflictului ruso-ucrainean, trebuia să întărească masiv contingentul american din Europa, și să-l avertizeze clar și deschis pe Putin cu proxima lui folosire de îndată ce se va ivi nevoia.

Atunci, abia atunci ar fi început să-și binemerite marele premiu pentru pace scandinav, la care aspiră excesiv, în timp ce-ar face mult mai bine să se arate mai încrezător în forțele sale și ale aliaților SUA, de felul Israelului, și să nu mai frâneze măsuri de descurajare. Ori să pună capăt prematur unor războaie (precum al celui de 12 zile cu Iranul) înainte de a-și atinge toate obiectivele. De pildă cel al declanșării unei revoluții care să debarce o tiranie sângeroasă și să aducă la putere, în țara inamicului, un regim realmente prietenos.