Bravo, Putin. Mersi, Kiril. O hartă globală făcută ferfeniță. Și o lume în ruine

Ce au de învățat în aceste zile românii de la discursurile din Adunarea Generală a ONU și din războiul azero-armean? Multe. În primul rând, că ambele au reconfigurat harta lumii și modifică balanța globală a puterilor.

Cum va arăta, în urma acestei reconfigurări, planeta de mâine? Și ce loc va ocupa în lume România creștin-ortodoxă? Sau Europa?

Globul va arăta după chipul și asemănarea deznodământului războiului ruso-ucrainean. Și după soarta revoluției culturale americane și a alegerilor din SUA de anul viitor. Dar și așa cum vor ști națiunile amenințate să se apere, fără a se bizuie excesiv pe falși aliați.

Cât despre planeta de azi, judecând după războaiele din fostul spațiu sovietic, care s-au înmuțit cu cel pierdut de armeni în fața azerilor, ca și după discursurile rostite, concomitent, în Adunarea Generală ONU de liderii occidentali, Biden și Scholz, lumea de azi e un glob în ruine. Pare o planetă cu tot mai puține șanse de a evita dezastrele spre care se îndreaptă.

Cine plătește oalele sparte de falimentul Rusiei creștin-ortodoxiste?

Vestul ar face bine să se îmbrace gros. Căci vine o iarnă grea și, posibil, ani cumpliți pentru civilizația iudeo-creștină și pentru iubitorii de libertate.

Cei care au mizat pe Rusia creștin-ortodoxă ar face bine să ia aminte la ce-a pățit Armenia creștin-ortodoxă, a cărei biserică, una apostolică, e cea mai veche biserică de stat, sui juris.

Unicul sprijin al Armeniei, ani și decenii la rând, a fost Moscova. Or, apărătorii armeni din Nagorno Karabah au capitulat. Au convenit o încetare a focului și s-au declarat de acord să depună armele și să negocieze reintegrarea în Azerbaidjan a enclavei locuite de o majoritate armeană. Trupele azere continuaseră anterior războiul împotriva Armeniei, începând în Nagorno Karabah odată cu ofensiva militară și o operațiune de epurare etnică.

Fiindcă după ce provocaseră în zonă, prin blocadă, o foamete, oficialii azeri i-au invitat pe armenii din enclavă să se refugieze, sub amenințarea exterminării, în Armenia, printr-un coridor deschis în acest scop. Acordul a fost mediat de ruși, aceiași care, anterior, îi trădaseră pe armeni. Erevanul se bizuise pe ajutorul militar al Moscovei, în timp ce azerii, musulmani suniți, s-au bucurat de sprijinul net mai consistent, mai consecvent și mai loial, al turcilor.

Încât Rusia, implicată până în gât în aventura ei militară din Ucraina, pierde nu doar ”Novorossiya”, Rusia nouă din estul și sudul Ucrainei, încorporată cândva de țari în imperiul rus, ci și controlul asupra fostelor republici sovietice din Caucaz. Unde marea putere militară e acum Turcia, încălecată pe cai mari de victoria militară azeră și de slăbiciunea Kremlinului.

La finele războiului declanșat și purtat în rate, dar biruitor, de Azerbaidjanul musulman, enclava Nagorno Karabah devine istorie. Majoritatea ei armeană dispare în aceste clipe, cu armenii fugind pe capete în Armenia, ca să scape de foamete și de frica unui nou genocid.

Se sfârșesc astfel 2.000 de ani de istorie armenească în regiune. De ce se întâmplă toate acestea? De ce s-au restrâns granițele creștinății și s-au extins cele ale islamului? De ce suferă și Ucraina creștin-ortodoxă, care s-a bizuit și ea, ani și decenii la rând pe Rusia?

Simplu. Pentru că mușchiul lui Putin nu s-a mulțumit cu imensa putere de care dispunea în ianuarie 2022. Pentru că a vrut mai mult. Și a crezut, în trufia lui, că va obține mai mult cu ajutorul armelor binecuvântate de patriarhul Kiril, subalternul său kaghebist. Dar și pentru că armenii au săvârșit eroarea fatală de a miza pe cine nu trebuia, în loc să-și întărească propria apărare și să elimine amenințarea emanând de la inamicii ei implacabili.

Nu că Rusia n-ar fi vrut să arbitreze în continuare, cu puterea ei militară, raporturile de forțe din Caucaz și conflictul armeano-azer pentru controlul enclavei Karabah. Atât doar că, mâncând o bătaie soră cu moartea în Ucraina (chiar dacă încă n-a capitulat) Rusia pur și simplu nu mai poate. Nu mai are cu ce. Armata rusă e zdrobită zilnic la Bahmut și în Zaporijjea și abia mai reușește să apere ultimele 45 % din teritoriul acaparat cu surle și trâmbițe imediat după invazie, în estul și sudul Ucrainei. Acum, țarul e gol, iar imperiul lui se face zob în timp real.

Interesată mai mult de ajutorul Turciei, decât de principii și solidaritate creștine, Rusia lui Putin a trădat Armenia. Ceea ce n-o împiedică să se destrame sub ochii noștri, permițându-le azerilor să-și desăvârșească epurarea etnică în Nagorno Karabah. Tot ce mai ține Federația Rusă laolaltă e arsenalul ei nuclear și bunăvoința Americii și Germaniei față de dictator. Pe care Washingtonul și Berlinul îl consideră un rău mai tolerabil decât răul care ar putea veni.

Lecția istoriei pentru români și pentru alții

Dacă e de învățat din toate acestea o lecție, e clar că ea vizează nu doar și nu atât prețiosul atu atomic, cât eroarea statelor mici și mijlocii de a-și întemeia strategia defensivă pe alianțe cu mari puteri și imperii care nu mai au forța, voința, ori interesul să le apere. Și, de asemenea, fragilitatea unei lumi creștine tot mai grav dezbinate, asaltate și fărâmițate.

Evident, Putin calculează cu o victorie fie și tardivă în Ucraina, pentru ca apoi armata rusă refăcută să se ocupe de armeni și azeri. Socoteala lui nu se potrivește însă cu cea din târg. Unde e tot mai limpede că nu va putea îngenunchea definitiv și irevocabil Ucraina. În timp ce Putin va continua să încerce să obțină izbânda și controlul care-l ocolesc, comportamentul dictatorului e tipic pentru bolnavul psihic asaltat de adicții de joc și dependențe de droguri.

Armenia (ca de altfel și Ungaria fundamentalist-creștină a lui Orban, care e legată ombilical de ortodoxiștii de la Moscova) a omis să prevadă prăbușirea Rusiei în aberația unei aventuri militare perdante. Europa, care nu-și ia în serios nici propria identitate profundă, iudeo-creștină, necum cea nouă, construită pe drepturile omului, a păstrat o echidistanță perdantă față de azeri și de armeni, deși Azerbaidjanul e o dictatură pură și dură. Deloc de mirare că UE s-a văzut luată prin surprindere. Șocată de ofensiva dictatorului din Baku, Aliev, s-a făcut iar de rușine.

La rândul lor, statele NATO din estul Europei nu par să realizeze că Statele Unite nu mai sunt nici ele în forma lor de odinioară și nu e clar dacă se va mai putea avea încredere în susținerea lor militară necondiționată și pe termen lung, pentru cazul unui atac din răsărit. Modul în care America și-a abandonat aliații din Orientul Mijlociu e, din păcate, cât se poate de edificator.

Inadecvarea Americii lui Biden și a Germaniei lui Scholz

La New York, liderul american Biden, care se confruntă nu doar cu perspectiva unor alegeri prezidențiale în care 75% din americani îl consideră inapt pentru funcția supremă, ci și cu riscul unei suspendări din funcție pentru corupție, a dormit în același hotel cu aliatul său german, Scholz. Ambii au ținut cuvântări cvasi-identice la Adunarea Generală a ONU.

Unde, în loc să proiecteze o imagine a puterii și a hotărârii, în fața sudului global care, molipsit de insolența Moscovei, Beijingului și Teheranului, s-a revoltat împotriva donatorilor săi din nordul global, au făcut un singur lucru bun: au susținut necesitatea ajutorării Ucrainei. Dar după ce, în primul rând, s-au umilit. Când puteau pune degtul pe rană și arăta spre Armenia și Nagorno Karabah, ca să se vadă ce ”bine” le merge țărilor care se bizuie pe alianța sino-ruso-iraniano-nordcoreeană și ce sigure pot fi ele de ”sprijinul” neprecupețit al tiranilor.

Iar în rest, liderii american și german s-au căciulit. Nu în ultimul rând față de China comunistă, aliatul Rusiei lui Putin. Pe care cred c-o pot momi cu promisiuni și concesii. Atât președintele SUA cât și cancelarul Scholz au rostit discursuri împăciuitoriste și față de lumea a treia, ploconindu-se în fața Braziliei rusofile a coruptului și extremistului progresist Lula da Silva, ca și în fața putinofilei Africi de Sud. Mânați ideologic de delirul cvasireligios al ecologismului radical și de idei marxiste, Biden și Scholz au concedat Africii, Asiei și Americii latine dreptul de a fi supărate pe lumea liberă pentru că Vestul nu le-a acordat în pandemie și de la izbucnirea războiului ruso-ucrainean atenția și prioritatea pe care le doreau și, chipurile, le-ar merita.

În fapt, sudul global a primit și primește din Vest în continuare enorm de mult ajutor. Problema lumii a treia ține de faptul că slăbiciunea Americii smintite de progresiști, gonite de pretutindeni de extremiști, terorizate și șantajate cu succes de islamiștii iranieni, cărora SUA le-a eliberat recent 6 miliarde de dolari, loalaltă cu 5 spioni, înspăimântă sudul global. Îl umple de dispreț față de Vest. Și îl ispitește să facă la fel, mizând totodată mai degrabă pe Rusia, Iran și banii Chinei, decât pe Statele Unite și Germania cu actualele lor administrații.

Înseamnă că America și Europa sunt pierdute? Nu încă. Nu neapărat. Dacă Ucraina rezistă și învinge, dacă Europa răsăriteană începe să se mobilize, să se consolideze și să-și reorganizeze din temelii apărarea, iar America va fi condusă, de la anul, de o dregătoare incontestabil responsabilă, inteligentă, educată și competentă ca Nikki Haley, totul va fi bine. Dacă nu, nu.