Trump, Iranul și ciocanul. Și efectele lui

Dincolo de conotațiile lui falice, numele operațiunii militare americane pare cum nu se poate mai potrivit spre a semnaliza cea mai mare schimbare din marile și revoluționarele sale efecte.

Încurajat de succesul militar al Israelului, care și-a sculat Leul aflat în luptă cu inamici din toate punctele cardinale, președintele american pare a-și dori, subconștient, ca și America și restul Vestului să se dezbare de efeminarea ultimului veac și să re-învețe să se ia bărbătește în piept cu barbarii de la marginea Occidentului care-l confruntă.

Schimbări strategice majore

Nocturnul ciocan american, compus între altele din bombardiere Stealth de tip B2 și soldat cu aparenta distrugere a trei mari și importante instalații nucleare iraniene, lasă în urmă un Iran și un Orient Apropiat schimbați din temelie.

Iranul, o mare putere regională, care a izbutit în ultimele decenii să-și extindă tentaculele teroriste din Irak și Yemen până în Liban și Gaza, și-a văzut mai întâi amputată forța externă și apărarea internă de către israelieni. Iar acum i s-a luat pe ani de zile și instrumentul de șantaj principal: programul nuclear.

L-a distrus complet ”Ciocanul de la Miezul Nopții”? Dacă nu e, va fi.

Căci zilele n-au intrat în sac.

Iar executivul de la Teheran, presat de nevoia de a-și păstra un prestigiu ucis, va evita cu grijă singurul demers care ar mai putea salva regimul iranian: supunerea totală.

Dimpotrivă, e pe drumul ofensivei și al închiderii Strâmtorii Ormuz, care, dacă forțelor iraniene li se permite să blocheze această cale de acces maritimă, ar sugruma parte din comerțul cu țiței al globului.

Înseamnă toate acestea că regimul va cădea? Că e iminentă căderea lui? Că nu vor mai fi vărsări de sânge, că israelienii și americanii de la bazele din regiune ar fi la adăpost? Că Rusia și China vor abandona regimul de la Teheran?

Defel. Vor mai fi zile grele

Israelul e o țară mică și vulnerabilă, în ciuda scutului său antirachetă formidabil. Nici bazele americane din regiune nu sunt toate și veșnic la adăpost. Ori circulația pe arterele cele mai sensibile ale comerțului maritim global, în Strâmtoarea Ormuz, precum și în Marea Roșie, amenințată de teroriștii Houthi.

În schimb, Iranul e o țară mare, iar regimul Khamenei a avut prea multe decenii timp și bani din petrol și, mai ales, din nevolnicia Vestului, să-și pregătească o apărare puternică și o rezistență îndelungată, mai ales dacă poporul ar dori ca guvernanții săi să reziste. Poporul iranian nu pare deloc să vrea ca regimul să reziste.

Dar, nu trebuie subestimată capacitatea instituțiilor de forță iraniene de a se activa la maximum și de a rezista prin teroare, cum ar fi vrut și Ceaușescu, a cărui vizită finală, în decembrie 89, în Iran a avut loc.

Ceaușescu ar fi vrut să reziste unei revoluții ori unei intervenții externe cu ajutorul unor rețele teroriste subterane, populate de oamenii Securității.

Regimul iranian a dezlănțuit un val fără precedent de teroare, represiuni și arestări de suspecți bănuiți a face parte din opoziție și a simpatiza cu inamicul, din care unii par a fi executați sumar, chiar în aceste clipe, după cum afirmă surse persane din exil.

Nu trebuie subestimată nici rețeaua antisemită și antiamericană globală, pe care Iranul și Qatarul au construit-o nu doar în universitățile, ci în toate instituțiile de elită americane, cu sprijinul Chinei și Rusiei, al emigranților, al ideologiei neomarxiste și al mișcării woke.

Din veninoasa ei spumă au apărut pe covertă figuri emblematice ale neo-izolaționismului putinist și pro-iranian ca șefa Comunității de Informații a SUA, Tulsi Gabbard. La care se adaugă partea toxică a dreptei MAGA, cea extremistă, izolaționistă, parțial antisemită și putinistă, în frunte cu J.D Vance, Marjorie Taylor Greene, Steve Bannon și Tucker Carlson. Din care unii au întors-o, mai nou, ca la Ploiești și salută pasionat Ciocanul, amintind fatal de activiștii PCR care-și rupeau carnetul de partid în timpul Revoluției din decembrie 1989.

Meritul președintelui american

E marele merit al lui Trump de a se fi putut disocia de ei și de a fi decis să pocnească dur, izbind cu ciocanul american în punctele cele mai vulnerabile ale programului nuclear iranian, între care, mai ales, în instalațiile subterane de la Fordow. Abia acum, oricât ne-ar speria, Trump începe să se îndrepte, dacă va avea succes în continuare și nu va uita să ajute și Ucraina să se impună în fața Rusiei lui Putin, spre un meritat Nobel pentru Pace.

Fapta lui face în orice caz din planetă un glob net mai bun decât a fost până în noaptea trecută. Dar va urma, probabil, un război, pe care America și aliații ei vor trebui să-l câștige. Iar victoria va implica, în ciuda actualelor dezmințiri americane și israeliene, o schimbare de regim la Teheran. Căci doar schimbarea lui va putea garanta că imperiul persan va înceta să se înarmeze nuclear, utilizând informațiile științifice și tehnologice acumulate de regim.

În acest scop, al schimbării de regim, va fi esențial ajutorul poporului iranian. Acum e o nevoie majoră de forța și de capacitatea de organizare a opoziției iraniene, precum și de joncțiunea ei eficientă cu forțele americane și israeliene și cu serviciile secrete ale celor două puteri și ale țărilor NATO.

Putea Trump să acționeze altfel?

Putea el să informeze opoziția de extremă stânga și să ceară Congresului dreptul de a bombarda instalațiile nucleare?

Dar de ce să fi făcut el toate acestea?

Ca să se divulge secretul operațiunii? Căci legea nu-l silește să ceară permisiunea Congresului decât în cazul unei declarații de război. De la confruntarea cu Hitler încoace, Congresul american n-a mai fost consultat vreodată de vreun președinte pentru lovituri aeriene executate undeva în lume de forțele militare ale Statelor Unite.  

Nu, Trump n-avea loc de întors.

După ani și decenii de tergiversări și pertractări, America a înlăturat cu bombardierele și bombele sale speciale, de 15 tone, o amenințare existențială, cea nucleară, iraniană, planând nu doar asupra Israelului, a cărui nimicire e rațiunea de stat a regimului de la Teheran, ci și asupra regiunii și a globului. Iranul n-avea niciun alt motiv decât cel militar să îmbogățească uraniul la 60% și să adune, potrivit AIEA, material pentru 9 sau 10 bombe atomice, dacă ar fi vrut să utilizeze energia nucleară în scop pașnic. Iranul n-ar fi avut niciun motiv civil să-și edifice reactoare nucleare (la care Germania între timp a renunțat) de vreme ce-și poate rezolva cu ușurință problemele energetice grație bogăției sale în gaze și țiței. Programul său nuclear, ajuns în pragul bombei, trebuia deci lichidat urgent. Cu atât mai urgent, cu cât s-a dovedit în răstimpul deceniilor de tratative futile, că diplomația n-are alt impact asupra Iranului islamist decât să-i dea posibilitatea să înșele, să amâne transpunerea promisiunilor sale și să obțină, pe bază de făgăduieli neonorate și prelungiri ale șantajului atomic, noi concesii.

Din ele, nu doar din petrol, au provenit sumele necesare terorizărilor interne și externe, efectuate de regimul Khamenei, precum și fondurile de care a beneficiat complexul militaro-industrial, spre a produce în masă rachete, în timp ce regimul teroriza, destabiliza și cucerea cu armele fabricate din acești bani țări și regiuni.

Scriam acum nouă zile după primul raid israelian că, dacă ar avea un dram de minte, regimul iranian s-ar supune imediat cererilor americane de renunțare la programul său nuclear. Ziceam, simultan, că ”nu are acest dram”.

Dacă l-ar fi avut, s-ar fi putut lesne salva, dar a crezut că Trump, speriat de amenințările Teheranului și de adversarii americani, extremiști, ai atacării celui mai formidabil inamic al Israelului, se va dovedi la fel de abulic precum vesteuropenii, cu ai căror diplomați șefi s-a întâlnit vineri, la Geneva, ministrul de externe iranian, Araghchi. Când potentatul iranian s-a arătat, ca de obicei, complet nerezonabil. La fel cum se arată și acum. Miercuri, la câteva zile după marele succes militar israelian al nimicirii totale a apărării antiaeriene iraniene, Trump îi adresase Iranului un ultimatum. Regimul Khamenei l-a respins și a formulat noi condiții inacceptabile pentru eventuale negocieri.

Or, după cererea sa de capitulare iraniană necondiționată,Trump nu mai putea da înapoi decât cu prețul descurajării americane și cu riscul unei catastrofale pierderi de prestigiu intern și extern. Trump a făcut deci necesarul și a preluat restul ”trebii murdare pe care o face Israelul pentru noi toți”, cum just se exprimase cancelarul german Merz, în reacție la demantelarea manu militari a instalațiilor nucleare iraniene de către statul evreu.

Iată motivul pentru care și analiști de maximă inteligență, adversari politici care-l detestă cordial pe Trump, ca diplomații John Bolton șiMichael McFaul, ori ex-campionul mondial de șah, Garry Kasparov l-au lăudat fără rezerve pe actualul președinte american pentru operațiunea ”Midnight Hammer”.

Factorul antisemit

Merz a fost virulent osândit de lumea ”bună”, ”de stânga”, care, ”corectă politic”, pretinde că atacul israelian n-ar fi fost, chipurile, conform dreptului internațional.

De unde această atitudine absurdă? Suflarea antisemită, de extremă dreapta și stânga, ca și cea islamistă, îi urăște pe evrei într-atât, încât ar salva și cel mai odios regim torționar, asasin și genocidar din lume, care ormoară femei pentru că nu poartă regulmentar baticul islamic, un regim care amenință masiv America și Vestul, doar pentru ca să nu ajute Israelul.

E clar, prin urmare, că atacul israelian și cel american au făcut ca lumea să devină un loc mai bun și mai pașnic decât înainte.

Dar e un respiro vremelnic. Cât timp nu e debarcat, regimul islamist, terorist și teocratic al Iranului va continua să fie o amenințare regională și globală.